Catastrofa din noi

Trei crâmpeie de viaţă şi moarte, de omenie şi neomenie, de emoţie şi absurd.

Toate trei vin din zone trăite intens şi comentate aprig în zilele din urmă: inundaţiile catastrofale, concedierea bugetarilor şi examenele fraudate.

Viitura de pe Siret a scos la iveală nu doar murdăria adunată pe ogoarele patriei, ci şi gunoaiele umane. Gunoaie în lumea politică, dar şi printre alegătorii turmentaţi.

Nici măcar prezenţa morţii nu i-a făcut pe politicieni mai raţionali, mai echilibraţi, mai bine intenţionaţi. Demagogia a triumfat chiar şi cu apa la gât, iar populismul şi minciuna s-au revărsat mai ceva ca puhoaiele. Şi peste toate, isteria. O isterie ascuţită, slobozită nu atât din gura oamenilor disperaţi, cât din gâtlejuri marinate de băutură.

Puţinii reporteri oneşti nu s-au apucat să-i plângă de-a valma pe oamenii necăjiţi şi pe escroci, ci au constatat că primii la coada de ajutoare au fost cetăţeni cărora nu le-a ajuns niciun strop de apă în bătătură. Adevăraţii sinistraţi n-au avut loc de zurbagiii obişnuiţi să trăiască din cerşit.

Printre sudălmi şi vorbe otrăvite, am auzit şi o replică de mare bun-simţ. O doamnă a stopat zelul isteric al reporteriţei (care tocmai o întreba dacă va mai apuca niscaiva ajutoare înainte s-o ia viitura) cu un zâmbet binevoitor: „Domnişoară, două kile de ulei şi trei sticle de apă putem să ne cumpărăm şi singuri. Nu asta ne trebuie nouă, ci un dig împotriva apelor". Femeia n-a continuat, dar ochii ei păreau să spună: fără dig, o să ne ia apa cu ajutoare cu tot...

A doua secvenţă vine dintr-o sală de Bacalaureat. La o şcoală din Buzău, toţi candidaţii au picat. Unul, care luase o notă între 2 şi 3, era contrariat: „Păi, şi-atunci, de ce ne-au mai cerut câte trei sute de mii?". Tânărul era sincer convins că banii aceia sunt preţul pe care orice prostovan îl plăteşte ca să treacă Bac-ul. Asta l-au învăţat pe el şcoala şi familia, până la vârsta de 18 ani: că totul se poate cumpăra.

A treia secvenţă vine de la ţară. Un prieten în toată puterea, la vreo 45 de ani, este contrariat că, după 25 de ani de muncă la stat, va fi pus pe liber: „Înţeleg că mă dai afară de la hidrocentrală, dar dă-mi serviciu în altă parte, nu mă lăsa pe drumuri!". Am încercat să-i explic că niciun stat din lume nu poate asigura de lucru tuturor cetăţenilor săi. Şi că, decât să aştepte să-i dea cineva serviciu, mai bine s-ar apuca el de o mică afacere, căci îi stă la îndemână. Şi, în acest fel, ar ajunge să dea el de lucru altor doi-trei consăteni.

Efortul meu a fost zadarnic. Nici exemplele reuşite ale câtorva cunoscuţi comuni nu i-au schimbat părerea. Prietenul meu e convins că trebuie să-i dea cineva serviciu. Şi va aştepta minunea până la adânci bătrâneţi, chiar de-ar fi să moară de foame...