Cât mai valorează viaţa unui om?

Cei care au fost 35 de ore responsabili pentru o viaţă de om şi nu şi-au făcut datoria ne copleşesc cu explicaţii inutile şi penibile pentru nişte adulţi responsabili. Dar cei care ar fi trebuit de ani buni să creeze protocoale pentru diverse situaţii de urgenţă or fi dormind bine?

Sunt doctor de 30 de ani şi ţin minte toţi pacienţii care au murit în gărzile mele, în saloanele mele sau transferaţi de la mine în alte secţii datorită unor boli asociate. Ţin minte cauza decesului şi câte ceva din povestea vieţii lor, atât cât apuci să afli de la rude, încercând să elucidezi diagnosticul.

Povestea unora dintre ei o cunosc şi copiii mei şi prietenii mei, pentru că e imposibil să laşi la spital toate vieţile care se pierd. De altfel, cei care aveţi prieteni medici ştiţi că nicio cafea nu se poate bea cu ei fără o poveste veselă sau tristă despre pacienţi. Probabil asta derivă din responsabilitate, pentru că tu erai cel care trebuia să facă rahatul bici în orice situaţie, devreme ce ţi-ai asumat meseria şi poziţia de salvator.

E adevărat că în specialitatea mea nu se moare pe capete, deşi viaţa mea profesională a fost aventuroasă de la prima gardă pe care am facut-o singură, cu exagerat de multe cazuri hazlii sau dramatice, de multe ori raportul de gardă semănând cu cititul unei cărţi poliţiste.

Moartea m-a urmărit şi în vacanţe: am resuscitat oameni pe plajă, pe şosea (ca victime ale unor accidente de maşină), am susţinut un tânăr cu capul zdrobit de stânci până la venirea Salvării. În unele cazuri am ştiut că demersul meu e inutil, dar am facut-o pentru rudele care trebuiau să rămână împacate că cineva s-a străduit să le salveze părintele ori copilul, nu copleşiţi de durere, dar roşi de viermele îndoielii, cum că s-ar mai fi putut face ceva. Într-o vacanţă am întors un tren din drum ca să trimit la spital un copil lovit la cap, care era conştient şi părea bine, dar avea semne de fractură de bază de craniu. Cinste lor, celor care s-au luat după o tânără în pantaloni scurţi care a tras semnalul de alarmă: copilul a fost transportat, operat şi salvat la clinica de neurochirurgie din Cluj. De mulţi ani am desfiinţat portfardul din poşetă şi port cu mine o mică trusă de urgenţă: nitroglicerină, cortizon, o seringă preumplută cu adrenalină, un spray pentru astmatici şi tot felul de pastile (de durere, de tuse, de digestie), că cine ştie cine ar putea avea nevoie. Din portfard a rămas doar rujul sau glossul de buze ca ultim stindard al cochetăriei şi ca să nu râdă de mine lumea că nu mă dezbrac niciodată de halat.

Nu am avut niciodată unghii lungi sau false fiindcă nu ştiam când va trebui să palpez un abdomen care ar fi putut avea nevoie urgent de chirurg. Nu suport durerea şi neputinţa, nici a mea, nici a altora. M-am gândit bine ce anvergură profesională pot avea şi am refuzat funcţiile despre care am crezut că mă depaşesc.

Cei care au fost 35 de ore responsabili pentru o viaţă de om şi nu şi-au făcut datoria ne copleşesc cu explicaţii inutile şi penibile pentru nişte adulţi responsabili. Dar cei care ar fi trebuit de ani buni să creeze protocoale pentru diverse situaţii de urgenţă or fi dormind bine? E destul să te uiţi la o emisiune despre cum funcţionează sistemul 911 în SUA şi să-ţi dai seama că eficienţa salvării şi miracolul vin din respectarea unor protocoale simple, aplicate de persoane fără pregătire medicală. Se salvează vieţi la telefon, citind o pagină de protocol.

Iar dacă nu ai anvergura să organizezi urgenţa, de ce nu cobori la nivelul de competenţă pe care îl ai? Poţi oare să adormi în ţipetele...

Citiţi textul integral pe sereniti.ro. 

Un text semnat de Simona Tivadar. 
 

Simona Tivadar este medic primar în diabet, boli de nutriţie si metabolism. Adepta explicaţiei ştiinţifice cu orice preţ, cu amendamentul că dacă respecţi toate regulile, pierzi toată distracţia. Heităr convins al vieţii virtuale, care îşi calcă sistematic pe inimă de vreo doi ani, într-un razboi naiv şi personal cu impostura medicală, vraci vegani şi vârcolaci daco-plafarişti. Şi care vă invită si pe voi să creşteţi oastea celor care cred că "glumind putem spune orice, chiar şi adevărul" -S. Freud.