Cât de mult (ne) iubim viaţa?

0
0

La grădiniţă şi în şcoala primară totul ar fi o compunere ”roză”. Da, noi ne iubim viaţa pentru că este frumoasă, cu mami, tati şi “flaţii noşti”, cu bunici, papagali, bichoni şi motani, cu vacanţe, pauze şi recreaţii. Mergem să ne spălam pe mâini şi când venim la masă totul este pregătit, laptele are aromă de cacao şi cele trei sandvishuri sunt  yummy-yummy.

Odată ajunşi mai mari, apar şi întrebări, revelaţii, incertitudini, avem primele încercări de a ambala viaţa căutând o cutie potrivită, un acvariu sau o poieniţa  în care să ne găsim răspunsul la micile dileme rostogolite odată cu fiecare zi. Asta dacă nu cumva sunt mai multe răspunsuri la aceeaşi întrebare. Iubiri, examene, fiori de maturitate insinuantă în vârsta noastră, griji în formă incipientă - încă în limitele admisibile, pasiuni ce dau să crape coaja. Da, ne iubim viaţa, chiar dacă sună banal şi, la fel de banal, toţi oamenii o au trecută în declaraţia de avere.

Cu timpul, însă, viaţa devine un bun care trebuie gestionat cu intrări şi ieşiri, un carusel prea nărăvaş şi atât de ameţitor care unora le amestecă gândurile cu iluziile şi visele cu grijile. Privesc în oglinda de la baie şi văd prosopul din spatele lor, placa de faianţă care s-a desprins din rândul de sus, privesc prin ei şi nu-şi pun întrebarea dacă e bine sau dacă e rău că au devenit străvezii.

Iubesc şi fac dragoste prin transfer legal de ”te iubesc”-uri şi în timpul ăsta număra urmele de ţânţari de pe tavan sau contorizează anii de când au zugrăvit ultima oară, ratele la bănci şi cât mai e până la jumătatea de salariu de 50 %.

Femeile îşi desenează ochii din reflex, desigur, ochii pe care-i ştiau odată demult, bărbaţii îşi urmăresc absenţi nebărbiereala şi lumina nu le mai cade bine, şi chiar ea, lumina, îi schimonoseşte. Au un râs tâmp şi traversează prea anapoda strada, ca formă a inconştienţei severe, sfidând gravitaţia orizontală a maşinilor, încearcă să zboare de pe poduri sau clădiri înalte, dar nu ca provocare a unui vis din copilărie, ci doar ca pact de neagresiune cu viaţa.

Lasă-mă să te las! Şi viaţa îi lasă. Ei bine, cât de mult îşi mai iubesc viaţa? Vor fi mai generoşi cu cele viitoare sau aşteaptă să vadă oferta aşteptând un discount generos? 

Aţi văzut cât de uşor se descărcă pistoalele? Cu bile, cu gloanţe de cauciuc, cu gaze, cu aer şi moarte comprimată. Pistoale de poliţişti, de soldaţi, de gardieni, de rakeţi, de asasini plătiţi, de vânători de viaţă. Şi bombele cum se ascund sub burta maşinilor, cuţitele cum mai partajează viaţa în bucăţi, ca un gulaş la caserolă, şi toate astea în timp ce ea, viaţa, ca bun al nostru “de toate zilele”, a blocat coşul cu like-uri. “Viaţa este o structură complexă”, cum zice zâmbind Smiley zâmbăreţul.

De la o secundă la alta devine când concavă, când convexă. Şi noi, odată cu ea. Nu vi se pare că oglinda în care ne privim face “ape”? Sau este o structură atât de complexă încât suportă o infinitate de răspunsuri afirmative? Şi, poate, oricât am încerca să le dăm pe toate, nu vom reuşi. Dar asta este o temă perpetuă, veche de când lumea şi viaţa - ca forma ei de manifestare, şi are în pântece un  „ceva” atât de motivant! Da' chiar, cât de mult ne iubim viaţa?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite