Casa Monteoru faţă cu Justiţia

Uniunea Scriitorilor a avut sediul în Casa Monteoru timp de 64 de ani

Mass-media s-a inflamat când Uniunea Scriitorilor a pierdut în justiţie dreptul de folosinţă a Casei Monteoru, unde îşi avea sediul central din 1949.

Cum scriam chiar în această pagină nu demult, interesul presei pentru viaţa scriitorilor ar trebui să ne bucure. N-am susţinut noi înşine ideea necesităţii de a spori vizbilitatea scriitorului şi a literaturii în societate? Din păcate, interesul e atras mai cu seamă în împrejurări precum evacuarea în curs.

Să nu dramatizăm însă! Părăsim o clădire cu valoare simbolică, e adevărat, dar nu rămânem în stradă, ca Uniunea Artiştilor Plastici cu câţiva ani în urmă. Avem unde ne duce.

Şi tristeţea de a ne despărţi de un trecut populat de umbrele unor mari scriitori e compensată de un sentiment de uşurare: procesele la care am fost obligaţi deveniseră un coşmar cotidian. Voi spune mai departe pe scurt povestea lor. O poveste care merită a fi spusă, măcar acum, când justiţia şi-a rostit ultimul cuvânt.

Paharul amărăciunii

Când ni s-a adus la cunoştinţă, cu întârziere, revendicarea în justiţie a Casei Monteoru, am reacţionat cuviincios, în respectul legii. Am scris eu însumi un editorial în „România literară“ în care am declarat că vom respecta hotărîrea justiţiei: Casa Monteoru trebuie să revină proprietarului de drept. Restituirea unui bun confiscat abuziv ni se părea normală. Chiar dacă era vorba de o donaţie şi nu de o naţionalizare. Nu toţi colegii noştri ne-au înţeles. Unii ne-au acuzat că nu apărăm interesele breslei.

Revendicatorii, urmaşii celor care construiseră Casa, ne-au sărit şi ei la gât, sub cuvânt că n-am îngrijit-o cum se cuvenea unei clădiri de patrimoniu, mai mult, că am transformat-o într-un loc de pierzanie, scriitorii fiind, se ştie, nu?, beţivi şi paraziţi social. Am lăsat să treacă de la noi paharul amărăciunii. Dar n-am stat cu mâinile în sân.

Am pierdut procesul

Procesul de retrocedare fiind obligatoriu pentru Primăria Generală ca proprietar, am obţinut să fim parte procesuală activă şi să avem acces la dosar. Aşa am descoperit două imense nereguli. Prima constă în încălcarea mai multor proceduri legale cu ocazia procesului din 2006, când s-a decis anularea donaţiei de către familia Catargi, proprietarul Casei în anii 1940.

O donaţie în bună regulă a fost anulată pe temeiul declaraţiilor a două doamne foarte în vârstă, făcute la domiciliul acestora şi nu la tribunal, lucru nemaiîntâmplat, fără expertiză psihiatrică şi în ciuda enormităţii declaraţiilor: donaţia s-ar fi făcut cu pistolul la tâmplă.

În realitate, după cum am dovedit la procesul de revizuire a anulării pe care l-am intentat împreună cu Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, donaţia nu data din 1949, ci din ianuarie 1945, înainte de instalarea guvernului Groza. Ce pistol! Ce tâmplă! A doua constatare a fost nepăsarea, cum să-i zic mai blând, cu care juriştii Primăriei Generale şi ai Ministerului Finanţelor trataseră procesul: pur şi simplu, nu s-au prezentat. Deşi era la mijloc un bun al statului şi, încă, unul de patrimoniu, operă a marelui arhitect Ion Mincu!

Cât despre noi, habar n-am avut de toată tevatura, nefiind informaţi, deşi actele donaţiei se aflau în posesia noastră. Până şi la intentarea procesului de revizuire a anulării, am avut dificultăţi cu Primăria Generală, care nu dorea să fim parte activă! Am pierdut procesul. Sentinţa irevocabilă datează de două săptămâni.    

Nu mai e cazul să spun că vom respecta decizia justiţiei, care a considerat donaţia abuzivă, aşa dar anulabilă de drept, chiar dacă aceasta  fusese făcută de bună voie şi cu ani buni înainte ca magistraţii să  fi fost subordonaţi puterii politice comuniste. Am început să evacuăm clădirea, conform sentinţei din celălalt proces, de evacuare, pe care
l-am pierdut de asemenea.

Legea nu ar trebui să fie oarbă

Dar nu putem să nu ne punem câteva întrebări. Cum e cu putinţă ca judecătorii să ignore în chip suveran încălcări flagrante ale procedurilor legale? Cum e cu putinţă ca ei să confirme sentinţe vădit greşite, împotriva cărora s-au adus dovezi greu de respins?

Mai presus de toate acestea, de ce nicio instanţă nu s-a arătat preocupată, dincolo de litera legii, oricum ignorată, de spiritul ei, întrebându-se, bunăoară, ce vor face cu un bun de patrimoniu de o asemenea valoare pretinşii moştenitori care, după ce au obţinut, tot prin procese, hotelul bucureştean Lido şi staţiunea Sărata Monteoru, le-au lăsat de izbelişte.

Legea n-ar trebui să fie oarbă, în pofida simbolului ei dintotdeauna, al zeiţei legate la ochi. Reproşez, în acest caz,  justiţiei nu doar orbirea juridică, dar şi incultura. În materie de patrimoniu, există ceva mai presus de dreptul de moştenire individuală şi anume respectul şi protecţia bunului public. 

Mărturisesc că despărţirea de Casa Monteoru mă doare la fel de mult ca teama de ce se va alege de această bijuterie datorată lui Ion Mincu o dată încăpută pe mâna unor oameni care nu văd în ea decât un bun material negociabil pe piaţă, indiferenţi la valoarea adăugată de trei generaţii de scriitori, pe care îi tratează cu aroganţa tipică moştenitorilor ilegitimi, beneficiari ai unei justiţii complice.

 Cum e cu putinţă ca judecătorii să ignore în chip suveran încălcări flagrante ale procedurilor legale?