Când muzica se vede cu inima. Concertul lui Nobuyuki Tsuji la Ateneu
0Mulți au venit, probabil, atrași de faima lui. Alții – impresionați de povestea vieții sale. Și, desigur, au fost și oameni interesați pur și simplu de muzică. Dar toți au avut parte de o experiență extraordinară la Ateneul Român, care le va rămâne, cu siguranță, în amintire.
Nu ai ocazia prea des să urmărești pe viu, de aproape, un câștigător al „Oscarului pianiștilor”. Dar șansa ne-a oferit-o Nobuyuki Tsuji. Artistul japonez a reușit în 2009 să se impună la Van Cliburn International Piano Competition, interpretând unele dintre cele mai dificile compoziții scrise vreodată, între care celebra Hammerklavier, Sonata nr. 29 de Beethoven. Victoria sa – la egalitate cu alt concurent asiatic – într-o întrecere acerbă, organizată precum Olimpiadele, la patru ani, a fost descrisă drept miracol nu fiindcă Nobuyuki se afla la doar al doilea concurs internațional al său, ci pentru că talentatul muzician este nevăzător din naștere!
Firește, în muzică există și alte cazuri de artiști de excepție lipsiți de darul vederii, precum Andrea Bocelli sau Stevie Wonder. Inclusiv la prestigioasa competiție câștigată de Nobuyuki (dar și de Radu Lupu, în 1966!) a mai fost un participant cu același handicap, pianistul maghiar Tamas Erdi. Dar japonezul a reușit să impresioneze juriul prin tehnica sa desăvârșită, ca și prin sensibilitatea artistică demonstrată din plin. Unii jurați au ieșit în lacrimi din sală.
Publicul bucureștean s-a putut convinge și el de ce Nobuyuki Tsuji este un artist-fenomen. La închiderea stagiunii Filarmonicii George Enescu, invitatul din Țara Soarelui Răsare a interpretat tulburător Concertul în sol pentru pian și orchestră de Maurice Ravel, alături de Orchestra Naţională Simfonică a României, condusă de elegantul dirijor Jean-Claude Casadesus. Vedeai din sală degetele pianistului alergând pe clape și vedeai tinerii instrumentiști privindu-l cu admirație, concentrați să-i susțină și completeze discursul muzical. Îmbinarea a fost emoționantă, facilitată fiind de metoda găsită de japonez pentru coordonarea cu orchestra: ascultarea respirației partenerilor de scenă. Cu auzul său excelent, care suplinește într-un fel văzul, Nobuyuki „simte” orchestra și dirijorul, după cum mărturisea într-un film documentar.
De altfel aceeași ureche muzicală absolută îl ajută să învețe lucrările pe care urmează să le interpreteze. Partiturile în notația muzicală Braille nu au fost o soluție pentru japonez, cum n-au fost nici pentru Tamas Erdi, care spunea că i-ar lua un an ca să reușească să citească una și să și exerseze, întrucât la lectură trebuie să țină ambele mâini pe foaie, iar apoi să le coboare pe clape și tot așa. Nobuyuki a rămas fidel metodei dezvoltate de vechiul său profesor de pian din copilărie. Acesta înregistra pe casete audio, separat, partitura pentru mâna dreaptă și pe cea pentru mâna stângă, împreună cu indicațiile compozitorului, iar elevul său le asculta și apoi „asambla”, dându-le și coloritul sensibilității personale. Între timp, de înregistrări au început să se ocupe asistenții lui Nobuyuki, dar sistemul lui de învățare a rămas același. Iar pentru însușirea unui concert nou, pianistul are nevoie de aproximativ o lună.
Dar dincolo de aceste detalii de viață, care dovedesc o capacitate fantastică de muncă și de concentrare, dar și o dăruire totală pentru muzică, Nobuyuki rămâne un artist cu un suflet de copil. Felul în care s-a bucurat de aplauzele și de ovațiile care au zguduit Ateneul a fost aproape la fel de mișcător ca tălmăcirea dată lui Ravel. Zâmbind larg, japonezul a bătut din palme cu entuziasm, ca și când publicul îi făcuse lui o mare bucurie, nu invers! Iar apoi, ajutat de dirijorul Jean-Claude Casadesus, pianistul s-a așezat pentru a oferi un bis de un lirism și o grație fără seamăn: Clair de lune, de Debussy. Un Debussy dintr-un repertoriu romantic pe care Nobuyuki îl stăpânește ca nimeni altul!
După pauză, a fost rândul orchestrei să strălucească, sub bagheta lui Jean-Claude Casadesus, uimitor de energic la cei aproape 90 de ani de viață. Simfonia nr. 7, în la major, op. 92 de Beethoven a umplut sala cu ritmurile sale pline de vitalitate, care i-au atras și supranumele de „apoteoza dansului”. Iar pasionații de patinaj artistic trebuie să-și fi reamintit dansul vicecampionilor olimpici franco-canadieni Isabelle și Paul Duchesnay pe celebrul Allegretto (partea a doua a simfoniei), care a entuziasmat publicul chiar de la prima sa audiție, din 1813, la Viena.
Finalul simfoniei, cu acorduri exuberante, a reprezentat încheierea perfectă a unui concert spectaculos, care a confirmat taina împărtășită de Vulpe Micului Prinț în povestea lui Antoine de Saint-Exupéry: „Nu poți vedea limpede decât cu inima, esențialul este invizibil pentru ochi.“
Se încarcă comentariile...
