Când iubirea se iveşte noaptea, într-o gară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dan Tudor, Mirela Zeţa şi Mihai Călin în „Steaua fără nume”, regia Vlad Massaci FOTO Mihaela Marin
Dan Tudor, Mirela Zeţa şi Mihai Călin în „Steaua fără nume”, regia Vlad Massaci FOTO Mihaela Marin

SUCCES La 71 de ani de la premiera absolută a spectacolului „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian, la Teatrul de Comedie, regizorul Vlad Massaci a pus în scenă o nouă versiune a textului cu Mirela Zeţa, Dan Tudor şi Mihai Călin în rolurile principale.

Au trecut 71 de ani de când la Teatrul Alhambra se juca pentru prima dată unul dintre cele mai frumoase texte din literatura dramatică românească. „Steaua fără nume“ a lui Mihail Sebastian s-a jucat pentru prima dată pe 1 martie 1944, cu Radu Beligan în rolul lui Miroiu.

Astăzi, sala în care Vlad Massaci a pus în scenă „Steaua fără nume“, la Teatrul de Comedie (fostul Teatru Alhambra) poartă numele lui Radu Beligan. Coincidenţe de-ale istoriei... Şi tot o coincidenţă (sau nu?!) este faptul că, deşi această piesă a lui Sebastian n-a fost prea des montată în ultima perioadă, există două variante care au avut premiera la acest început de an în Bucureşti: una la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, pusă în scenă de Victor Ioan Frunză, şi cea a lui Vlad Massaci, de la teatrul din Centrul Vechi.

Poezie cu uşă termopan

Regizorul Vlad Massaci optează pentru o vagă modernizare a textului, atât cât să-i permită câteva jocuri simpatice de cuvinte, înlocuind, de exemplu, poeticele trenuri ale lui Mihail Sebastian cu intercity-urile noastre mult mai lipsite de farmec, şi poezia unei gări de provincie, cu kitsch-ul noii noastre provincii.

Ca atare, întreaga poveste dintre Mona, steaua care „cade“ într-o zi într-o gară, aducând cu ea o întreagă lume interzisă, şi Miroiu, profesorul care trăieşte printre stele, este plasată într-un spaţiu de o totală lipsă de poezie. Dar care, prin însuşi kitsch-ul
lui „autentic“, naşte o formă de poezie specifică lumii noastre.

Scenografia lui Andu Dumitrescu reface o sală de aşteptare dintr-o gară de provincie urâtă, cu o uşă termopan, cu tencuiala nefinisată de jur împrejur, cu nişte neoane cu lumină tristă, care funcţionează intermitent şi care „se reglează“ printr-o bătaie de picior în podea – truc comic la care sala reacţio-
nează de fiecare dată, şi cu un ceas pe care îl reglează cu coada de la mătură Ichim (Ruxandra Grecu), femeia de serviciu.

Optând pentru un comic de bună calitate, Vlad Massaci nu renunţă, totuşi, la inflexiunile lirice ale textului, deşi personajul D-ra Cucu (Mihaela Măcelaru, în varianta de distribuţie văzută de mine) este puternic accentuat şi amestecul de umor şi violenţă vulgară ies destul de mult în evidenţă. De altfel, tocmai forţa personală a D-rei Cucu, profesoara-fată bătrână care vine pe peronul gării şi-şi ridică fusta puţin peste genunchi, ca să fie văzută din viteza intercity-ului, este cea care justifică „teroarea“ pe care ea o dezlănţuie şi în cancelarie, şi în întreaga comunitate provincială. Pentru că, altminteri, spaima Elevei (Cristina Junca), dată fiind societatea actuală, e uşor desuetă...

Ursa Mare şi posibilitatea fericirii

Surpriza acestei montări este Dan Tudor în rolul profesorului Miroiu. Dan Tudor păstrează timp de aproape trei ore o măsură impecabilă şi construieşte un personaj cu totul aparte, în care timiditatea şi îndrăzneala, căldura şi tristeţea, masculinitatea inhibată şi exaltările se îmbină delicios.

Nicio clipă nu se abate de la traseul pe care şi-l creează iniţial şi este egal cu sine şi cu personajul, creând momente de emoţie autentică, din care nu lipseşte deloc umorul. Ceea ce nu se poate spune despre Mirela Zeţa în rolul Monei, care caută încă tonul personajului, trecând de la o primă parte în care e imobilă şi crispată, către un final în care jocul lui Dan Tudor o atrage şi pe ea şi îi dă în cele din urmă doza de firesc care-i lipseşte la început.

Iar scena cea mai frumoasă rămâne nu cea din camera lui Miroiu, care încearcă să-i arate cerul şi Ursa Mare, pentru că, aici, comicul uşor îngroşat îneacă pe alocuri frumuseţea momentului, ci întâlnirea din final dintre Mona, Miroiu şi Grig. Un Grig interpretat de Mihai Călin cu o doză bună de umor şi inteligenţă acidă, cinism şi ironie...

În acel univers sărăcăcios, gri, neatins de deliciile civilizaţiei, în care hârtia igienică e atârnată vulgar de uşa de la baie, iar stropitoarea ţine loc de duş, Mona, „animalul de lux“ al lui Sebastian, femeia dată jos din „intercity“ într-o gară, noaptea, după ce fuge de la Cazinoul din Sinaia unde s-a certat cu iubitul ei, descoperă posibilitatea fericirii. Dar îi lipseşte curajul de a şi-o asuma.

Ce rămâne? Tristeţea unei iubiri imposibile şi promisiunea unei întoarceri ce nu va avea loc niciodată. Montarea lui Vlad Massaci surprinde toate aceste nuanţe ale piesei lui Mihail Sebastian, dar le adaugă o mică doză de umor în plus. Ca pentru Teatrul de Comedie...  

„Steaua fără nume“

Teatrul de Comedie

Piesă de:  Mihail Sebastian

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Andu Dumitrescu

Distribuţia: Dan Tudor, Mirela Zeţa, Mihai Călin, Mihaela Măcelaru, Şerban Georgevici, Cristina Juncu, Ruxandra Grecu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite