Căminiştii. O etichetă pe suflete de copii

Timp de patru ani, în fiecare pauză mare, mi-am împărţit mărul cu Mircea. Eu mâncam jumătate, îi dădeam lui cealaltă jumătate. Nu a aflat nimeni. La şapte ani, ştiam deja că nu ar fi trebuit să îmi împart mâncarea cu un căminist.

Căminiştii erau copiii “daţi” la Casa Copilului. Aşa li se spunea atunci. Acum li se spune abandonaţi. Nu văd diferenţa. Învăţam la aceeaşi şcoală şi eram colegă de clasă cu vreo opt dintre ei.

Nu ştiu cum erau căminiştii din alte case de copii, dar ai noştri erau proşti, hoţi, păduchioşi, râioşi, împuţiţi şi înapoiaţi. Din principiu. De aceea, învăţătoarele nu îşi băteau capul cu ei şi ajungeu să împlinească 14 ani în clasa a patra, asistentele îi tundeau oricum pe toţi la 0 şi le dădeau cu o substanţă albastră printre degete, iar majoritatea părinţilor îşi învăţau copiii să nu se apropie de ei. Erau făcuţi pionieri întotdeauna în ultima serie şi li se spunea că, de fapt, nici nu merită cravata roşie.       

Departe de vigilenţii ochi ai învăţătoarelor şi părinţilor, ne jucam mereu împreună, în pauze, şi chiar nu am auzit să fi luat cineva râie sau păduchi de la căminişti. Şi nici nu a fost vreunul din noi furat, chiar dacă întotdeauna căminiştii erau controlaţi în haine şi ghiozdane de fiecare dată când se trezea cineva că şi-a pierdut guma de şters.

Pe Mircea l-am văzut prima dată în a doua zi de şcoală, în clasa întâi. Căminiştii nu erau aduşi nici în prima şi nici în ultima zi de şcoală, la festivităţi. Era cel mai slăbuţ şi firav copil din clasă. Totul la el era sfială: pe chip, în voce, în gesturi. Nici când era lovit nu îi dispărea sfiala de pe faţă, de parcă şi loviturile erau o onoare prea mare pentru el. Îşi încolăcea mâinile deasupra capului, îşi aducea genunchii la piept şi gemea cu dinţii strânşi.

Prima dată m-am dus eu să îi dau o jumătate din măr. După câteva zile a început să se apropie el, dar nu îndrăznea să ceară nici măcar cu privirea. Mircea îşi sugea degetul şi “se legăna”. Era un balans din ce în ce mai amplu, în care îşi lovea ritmic pieptul şi omoplaţii de banca proprie şi de cea din spate. Fixa un punct în spaţiu, zâmbea senin şi o stare de mulţumire îi inunda toată faţa. Deranjată de zgomot, învăţătoarea lovea puternic arătătorul din lemn de banca lui, pentru a-l trezi, şi Mircea revenea la sfiala lui obişnuită. După câteva astfel de episoade am învăţat ce înseamnă “înapoiat” fără să întreb acasă.   

Căminiştii arătau la fel, dar nu semănau unul cu altul. Erau tunşi la fel, îmbrăcaţi şi încălţaţi la fel, aveau ghiozdane la fel, pielea capului cusută de cel puţin două-trei ori. Bătaia era la ordinea zilei. Se băteau mereu: cei mari pe cei mici, cei puternici pe cei slabi. Pedagogii îi băteau pe toţi şi Mircea lua bătaie de la toată lumea. Cu aceeaşi sfială pe chip, de parcă muşchii feţei lui nu erau capabili de o altă mimică.

O singură dată, când am dat jumătatea de măr rămasă unui alt căminist, Mircea s-a încruntat pentru o secundă într-un amestec de dezamăgire, trădare, disperare. Nu am mai făcut asta niciodată apoi. Jumătate din mărul meu îi aparţinea.

Văd peste ani imaginile acestea şi mă gândesc mereu că, instinctiv, îşi proteja organele vitale agăţându-se de viaţa dată de cea care, ulterior, l-a dat… uitării.  Iar zâmbetul acela senin şi mulţumit l-am văzut apoi numai la pruncii abia hrăniţi care adorm în braţele mamelor lor.  

Către Mircea mi-a zburat gândul în prima secundă când am citit despre campania Copiii fără etichete şi studiul privind abuzurile împotriva copiilor, realizate de cei de la Salvaţi copiii.    

În caz că vă întrebaţi: nu, rândurile de mai sus nu sunt scrise din imaginaţie.