Brand de ţară şi patrimoniu naţional

Brandul de ţară nu este, ca în multe ţări occidentale, o problemă a experţilor. La noi, experţii sunt foarte puţin ascultaţi şi, în general, trebuie să se ocupe cu altceva decât cu lucrul pentru care au fost pregătiţi. El este o obsesie naţională, o problemă despre care toată lumea îşi dă cu părerea.

Brand de ţară: nu un termen tehnic, ci o marotă intrată demult în limbajul comun. Nu este nicio mirare, în aceste condiţii, că tot ce s-a produs până acum întru promovarea României ca brand e o frunză. Când discuţi mult, faci puţin.

Dezbaterile publice oscilează, de obicei, între Dracula şi Nadia Comăneci sau, mai nou, între ecologie (satele din Ardeal!) şi Casa Poporului. Sunt aduse mereu în discuţie trei-patru valori, în spatele cărora se încearcă a se înghesui harta şi istoria. Rezultatul este, inevitabil, de o sărăcie jalnică. A doua zi, totul e luat de la capăt.

Nu am intenţia de a propune aici soluţia miraculoasă, definitivă a brandului de ţară. Personal, nici nu cred că aşa ceva există. Brandul României nu e o problemă de matematică, la care nu s-a găsit încă rezolvarea. El ţine de anumite alegeri strategice, alegeri care pot fi făcute nu dintre două-trei valori, ci dintr-un număr foarte mare. Ele constituie patrimoniul naţional.

De fapt, patrimoniul naţional chiar aceasta este: suma tuturor valorilor româneşti. Impresia de sărăcie este spulberată imediat ce consultăm un catalog, o listă a manuscriselor şi a scrierilor româneşti, a creaţiilor din artele plastice, din muzică, a monumentelor arhitectonice religioase şi laice, a descoperirilor arheologice etc. Mi se va spune: sunt multe, dar nu sunt valoroase. Răspunsul meu este promt: sunt multe şi sunt inestimabile, depinde însă de noi să credităm propriul patrimoniu aşa cum o fac şi alte naţiuni. Da, patrimoniul naţional românesc este o comoară urgisită. Toată lumea crede că ea ascunde bani falşi sau ieşiţi din uz, dar singurul mod în care putem să-i acordăm valoare este preţuirea care vine (sau nu vine) din partea noastră.

Brandul României nu e o problemă de matematică, la care nu s-a găsit încă rezolvarea. El ţine de anumite alegeri strategice, alegeri care pot fi făcute nu dintre două-trei valori, ci dintr-un număr foarte mare.

Suntem o ţară încă săracă. Sunt multe probleme, pe care România nu şi le-a rezolvat. E greu să pleci de la o situaţie economico-socială nu foarte favorabilă pentru a construi un brand de ţară. Imaginea noastră în lume: ea nu trebuie să fie un plasture peste o rană, o poveste care ascunde un adevăr neplăcut.

Dincolo de acestea, există valori care pot vorbi despre noi oricând ca despre o naţiune puternică şi bogată. Trebuie doar să le ascultăm, să le credităm. Încrederea în patrimoniul naţional este încrederea unei naţiuni în ea însăşi. România ar fi cu totul altfel, iar brandul de ţară n-ar mai fi o obsesie, dacă românii ar crede mai mult în valoarea picturilor lui Tonitza, a Bisericii Stavropoleos, a manuscriselor slavone sau a operei lui Mateiu Caragiale. Promovarea patrimoniului, adică investirea în acţiunea de (auto)cunoaştere şi prezentare a valorilor româneşti se va realiza numai atunci când valorile româneşti vor fi cu adevărat preţuite.