Bizanţ după Bizanţ

...la Bucureşti discută treburi bilaterale şi regionale (aaa... cu noi nu discută chestii globale?), dar şi despre eforturi de a se întări independenţa justiţiei. Vezi treabă, suntem singurii la care discută povestea asta.

Îmi aduc aminte de un personaj relativ cunoscut într-o parte a boemei  intelectuale de tematică politico-socială în anii 90. La un moment dat s-a întâlnit cu un politolog american, unul dintre puţinii care se plimbau pe la porţile Orientului atunci. Americanul era, înţeleg eu, genul de profesor la o universitate americană de provincie, dar, una peste alta, un personaj ok, şi ca atitudine, şi ca mobilare intelectuală. Au discutat diverse.

A doua zi, amicul meu mai în vârstă apare având pe faţă un zâmbet larg cât Marele Canion şi îmi explică sensurile ascunse ale întâlnirii din ziua precedentă: „Bătrâne, după cum ştii, am discutat cu americanii. Sunt interesaţi de cum văd eu ce se întâmplă în România”. Până în ziua de astăzi, omul a rămas cu impresia că o parte din parcursul euro-atlantic ulterior al României i se datorează. Şi nu este un caz singular – orice românaş mai răsărit care punea mâna pe o funcţioară publică în anii 90 avea obsesia dialogului civilizaţiilor, ponderat cu atenţia specială pe care, pe vremuri, Securitatea o arăta relaţiilor cu străinii. Care vorbea cu un american, vorbea cu „americanii”, care vorbea cu un francez, vorbea cu „francezii”. Pe ruşi îi evita toată lumea, tocmai din cauza asta. Cunosc un caz în lumea istoricilor, cu un individ convins că, până spre anul 2000, Germania punea beţe în roate României şi poate chiar mai rău. Nu discutăm aici fondul chestiunii ci doar percepţia şi motivaţia ei. Motivul, spunea el, era că ne învinovăţeau pentru ce s-a întâmplat când au luat bătaie la Stalingrad. Aşa că, plecând „la ei”, în Germania – în realitate omul fusese la o banală conferinţă -, s-a dus la un coleg german care părea mai „şef” (o a doua obsesie a românului, după dialogul cu străinii), s-a proţăpit, cum se spune în popor, în faţa ăluia şi i-a zis, într-o engleză extrem de stricată şi pe fondul unui puseu de emoţie: „Nu noi am greşit la Stalingrad, Hitler a greşit”. Neamţul nu a înţeles prea bine ce zicea omul nostru – decât că era ceva cu Stalin şi Hitler, mesaj nu tocmai neaşteptat de la un est-european. Colac peste pupăză, bietul neamţ nu avea nicio legătură cu istoria, Europa de Est sau Hitler şi Stalin, el venind din cu totul altă zonă a ştiinţelor sociale (era un congres interdisciplinar). Dar omul nostru îşi făcuse datoria – transmisese mesajul şi, după capul lui, sigur ăla urma să îl dea mai departe. Încă unul care a contribuit categoric la parcursul european al României.

Păstrând proporţiile, aceste mici istorioare mi-au fost readuse în memorie de toată povestea cu vizita Victoriei Nuland la Bucureşti. Practic, ce te faci când chiar vin „americanii” să discute cu tine? Prima noastră grijă este cine să confişte discuţia. Fondul extern al vizitei nu este comentat de nimeni – toţi au în faţă grila politicii interne. Clasa politică românească postdecembristă, am spus-o întotdeauna, zici că e formată din ceferişti (cu toată consideraţia faţă de categoria profesioală respectivă): toţi dau şi primesc semnale. Aproape că nu mai fac altceva. Nici nu a venit bine doamna Nuland că atât „partida” proprezidenţială, cât şi cea proguvernamentală s-au întrecut în a evalua simbolistica vizitei. Aspectele tehnice şi de contact bilateral nu stârnesc prea mult interes. Nu. Pe noi ne interesează simbolistica.

Pe 7 ianuarie 2014, biroul purtătorului de cuvât al guverului american dădea un comunicat de presă privind turneul Victoriei Nuland prin Europa: peste tot se va întâlni cu oficiali guvernamentali, conform, evident, nivelului de reprezentare; la Haga urma să aibă discuţii privind colaborarea bilaterală pe probleme globale şi organizarea nu ştiu cărui summit privind securitatea nucleară; la Berlin urma să discute chestii bilaterale şi globale; la Vilnius mergea la o întâlnire tradiţională de iarnă organizată de diplomaţia lituaniană; la Bucureşti discută treburi bilaterale şi regionale (aaa... cu noi nu discută chestii globale?), dar şi despre eforturi de a se întări independenţa justiţiei. Vezi treabă, suntem singurii la care discută povestea asta. Şi începe iadul: ăia că vine să ne tragă de urechi pentru că guvernul s-a luat de justiţie, ăilalţi că de ce să ne tragă de urechi că nu suntem colonie.

Vine madam Nuland. Ce a găsit aici e visul oricărui diplomat – zici că a coborât în plin război rece. Are grijă să vorbească exact ca în manualele din facultate pentru că, a fost prevenită, aici orice se interpretează. Sunt oameni care ascultă acelaşi discurs şi trag concluzii radical diferite, deşi au fost în aceeaşi sală sau au văzut aceeaşi transmisiune. Victoria Nuland a vorbit echilibrat, doar la nivel de principii şi a refuzat cu eleganţă să facă trimitere la orice fapt politic concret. Nici mandatul, nici scopul vizitei nu aveau legătură cu „ceferismul” politicii româneşti. La un moment dat chiar i-a scăpat că nu vrea să fie prinsă în dispute politice interne. Cum bine au observat unii jurnalişti, o parte a spectrului politic românesc avea interesul să tragă în sus de vizită, alta în jos. Şi mai era o a treia, care a constatat că nu trebuie să tragă în niciun fel de vizită, pentru că oricum poate să comenteze cum are chef ce a zis diplomatul american.

Până la urmă, peste tot a stat câte o zi – şi cam peste tot s-a întâlnit cu oficiali şi din alte ţări europene decât din ţara gazdă. României i s-au alocat două zile. S-or fi lămurit şi „americanii” că aici nu te întâlneşti cu o ţară, ci cu două şi că orice zici mai concret beneficiază sigur de două interpretări contradictorii. Cred că a început să îi îngrozească totuşi capacitatea noastră de a interpreta mesajele diplomatice – probabil le dau un consistent spor de stress ălora trimişi pe aici. Asta da politică bizantină.