Berarullui Havel şi bomba de la Hiroşima

De cele mai multe ori, criteriile pentru numirea funcţionarilor publici depind abia în ultimă instanţă de pregătirea şi de competenţele acestora. Noul preşedinte al Comisiei Europene de la Bruxelles a amânat numirea comisarilor din cauză că statele membre n-au făcut propuneri paritare bărbaţi-femei.

Preşedintele Franţei se declara mulţumit că în ambele guverne socialiste de după 2012 numărul miniştrilor se împarte exact în două, tot atâtea femei, câţi bărbaţi.

Ar mai fi ceva de făcut cu parlamentele din unele ţări, în care reprezentarea sexelor, pardon, a genurilor, nu e paritară.

Sexul şi competenţa

Urmare tardivă a mişcărilor feministe din anii 1970 şi a political correctness (n.r. – corectitudine politică) din anii 1980 din SUA, paritatea nu e, desigur, un lucru rău în sine. Problema e că, de dragul ei, se încalcă un criteriu foarte important în numirea funcţionarilor publici şi anume acela al competenţei. Mai de-a dreptul spus, n-ar trebui să ne intereseze sexul ministrului, ci competenţa lui.

Celălalt criteriu important, derivat de aici, este ceea ce se cheamă „omul potrivit la locul potrivit“. Experienţa în domeniu sau aptitudinea, nu vârsta, trebuie să conteze şi, cu atât mai puţin, apartenenţa politică. Nu sunt atât de naiv, încât să-mi închipui că un astfel de proiect ideal are mari şanse de reuşită. Dar nici atât de cinic, încât să-mi închipui că n-are nicio şansă.

Egalitarismul comunist

Dintr-un scurt text al lui Havel am aflat că primul preşedinte al Cehoslovaciei de după 1918, Tomáš Masaryk, avea în programul lui politic un punct care spunea că principala condiţie a prosperităţii unei ţări este ca fiecare cetăţean, indiferent de locul şi de natura muncii lui, să-şi facă treaba cât mai bine.

Havel îşi amintea cu această ocazie că lucrase cândva într-o fabrică de bere, al cărei director, căci patroni nu mai existau în Cehoslovacia comunistă, era îndrăgostit de meseria lui şi angaja oameni care, ca şi el, erau interesaţi ca berea să fie cea mai bună din ţară. O vreme, chiar aşa a şi fost. Ceea ce, într-o ţară în care berea este excelentă, nu e de ici, de colo. Dar, cum performanţa directorului cu pricina a stârnit invidia concurenţei, autorităţile comuniste, sensibile la egalitarism, l-au înlocuit pe director, iar fabrica n-a mai fost niciodată capabilă să producă bere de calitate.

Un sens arhaic

Deseori, însă, incompetenţa poate avea consecinţe majore. Împrejurarea la care mă voi referi mai departe arată că o simplă neglijenţă în tratarea unui subiect important poate conduce la o tragedie. Pe tema de care e vorba s-au scris studii întregi.

În vara lui 1945, americanii aşteptau de la japonezi răspunsul la un ultimatum care se voia cel din urmă. Casta militară japoneză nu păruse dispusă să cedeze ultimatumurilor precedente, dar pericolul bombei atomice devenit iminent modificase în bună măsură datele problemei.

O soluţie de compromis se impunea, chiar dacă orgoliul nipon continua să fie la fel de mare. Japonezii au crezut că e destul să folosească în răspunsul la ultimatum un cuvânt – „mokusatsu“ – care avea un prim sens uzual negativ şi un altul, mai rar, se pare, arhaic, care indica totuşi, deşi vag, posibilitatea acceptării.
 

Americanii nu erau foarte tari în materie de limbi străine, în japoneză, în cazul în speţă, cum nu vor fi nici după 11 septembrie în arabă. De aceea au apelat la un japonez din diasporă, un om simplu, care însă nu cunoştea sensul vechi al cuvântului. Aşa că  răspunsul a fost interpretat ca un refuz. Urmarea, bomba de la Hiroşima. Sunt, aşadar, şi incompetenţe care ucid.