Bătălia sau bătaia pentru statul de drept?

Concluziile Raportului Inspecţiei Judiciare a CSM care anunţă că declaraţiile premierului Victor Ponta referitoare la condamnarea lui Adrian Năstase şi celeritatea soluţionării unor sesizări penale afectează independenţa justiţiei şi “induc un sentiment de neîncredere în rândul populaţiei” sunt un semnal grav, extrem de grav şi pentru analiştii politici de la Bruxelles.

Cu atât mai grave, prin precizia lor, în contextul în care, după cum relatam în urmă cu două zile, Parlamentul European a deschis calea legislativă pentru un nou set de măsuri, cerute a fi aplicate în regim de urgenţă şi cu maximă severitate atunci când se constată abateri serioase la funcţionarea statului de drept într-un stat membru.

De fapt, imediat după ce Raportul Louis Michel a fost aprobat în Comisia LIBE a Parlamentului European (urmând să fie supus unui vot în plen care pare să se anunţe fără surprize, la fine de februarie), singura ţară membră UE de unde au început să curgă avertismente că ar putea să existe argumente foarte întemeiate pentru a se cere sancţionarea unei ţări în viitorul imediat este România.

Mai întâi prin conferinţa de presă cu accente chiar dramatice în care Preşedintele României spunea că ţara în fruntea căreia se află este deja cu un picior în prăpastie. Confirma o izolare fără precedent tocmai din cauza nerespectării standardelor statului de drept prin atacul asupra justiţiei şi legislaţia propusă de Parlamentul României în “marţea neagră” (declarată neconstituţională de către Curte), apoi cu acest ultim Raport, evocat şi aşteptat la Bruxelles pentru a se finaliza concluziile politice ale MCV, ediţia ianuarie 2014.  La un moment dat, venise înspre Bruxelles un mesaj cum că poziţia Prim Ministrului fusese doar o reacţie nervoasă, spusă la un moment de firească şi mare supărare, dar că, în realitate, nu aceasta ar fi poziţia oficială...lucru dezminţit imediat de dl. ministru Dan Şova care, ieri, relua tema proceselor politice care au loc în România, întărind lovitura dată de şeful său administrativ şi de partid. 

Aici suntem şi puţine, extrem de puţine dubii mai pot exista asupra durităţii cu care Raportul MCV va analiza situaţia din România. Întrebarea corectă nu este “ce se mai poate face” ci “ce se va întâmpla după”. Speranţa vagă şi strict teoretică a celor de la Bruxelles este că va urma o analiză corectă la nivelul tuturor partidelor politice, o reunire a voinţei naţionale în sensul unui răspuns comun care să dreagă căruţa.

Dovadă că, din nefericire, iar nu pricep nimic.

Ceea ce va urma - şi este exact ceea ce nu vor cei de la Bruxelles să se întâmple – este că situaţia tehnică nu se va schimba, în schimb că va exista o instrumentalizare politică intensă, în stil neaoş dâmboviţean, asta însemnând săptămâni sau luni de injurii, acuzaţii şi blesteme. Raportul MCV va fi, rând pe rând, “mizerie impusă de duşmanii ţării şi tehnocraţii europeni”, fie ”dovadă strălucită a incapacităţii guvernului USL”.

Timp în care, mare atenţie la acest lucru, realitatea românească, cel puţin din domeniul justiţiei, va deveni cu siguranţă subiect de campanie electorală europeană. Nu e puţin lucru să ai parte de un asemenea neaşteptat cadou cum este o temă de discuţie, propagandă şi acuzaţii atât de solidă pentru a pleda în favoarea întăririi statului de drept, apărării drepturilor fundamentale, etc. Excelentă oportunitate pentru a lăsa puţin mai departe situaţia economică şi socială dintr-o criză care nu se mai sfârşeşte, creşterea şomajului, politicile anti-imigraţioniste şi super-protecţioniste care apar la orizont...dacă în România există un asemenea dezastru, atunci iată că avem pe ce să ne concentrăm şi împotriva cui să luăm primele măsuri exemplare.

Nu ne propune nimeni ca victimă rituală pe scena europeană. Sau nu ne propune nimeni mai bine, mai repede şi mai precis decât ştim să o facem singuri, printr-o suită de situaţii sau iniţiative absolut demente şi împotriva jocurilor europene, precum celebra încercare de legislaţie în favoarea aleşilor neamului ce se doreau să devină şi intangibilii naţiunii. Pentru asta urmează să plătească politicienii? Cu siguranţă, cu toate că am mari îndoieli.

Ceea ce este însă absolut cert este că urmează să plătim noi, ca ţară, ca naţiune, pe termen lung şi având ca perspectivă apariţia unei neîncrederi profunde a partenerilor internaţionali.

Se întreabă acum prietenii României ce se întâmplă cu o ţară care, în condiţiile unei majorităţi parlamentare uriaşe în raport cu normele obişnuite în Statele Membre, nu reuşeşte să producă marile proiecte legislative anunţate chiar la Bruxelles, un exemplu notabil fiind Legea asupra regionalizării anunţată de dl. vice prim ministru Dragnea la Comitetul Regiunilor drept un proiect politic fundamental, devenită apoi legea descentralizării şi respinsă drept neconstituţională de Curtea Constituţională a României. Un semnal de indecizie, unul de slăbiciune, unul de lipsă de voinţă politică în respectarea condiţiilor (şi a spiritului acestora) enumerate în acea “to do list” cu mult mai importantă decât s-a putut crede în momentul în care a fost comentată doar ca o simplă soluţie imediată de ieşire din criză?

Foarte greu de imaginat care vor fi dezvoltările pe această temă în perioada următoarelor luni. Cu siguranţă că luarea unor măsuri punitive va fi un proces complicat şi lung, dar nu imposibil de parcurs. Oricum ar fi, efectul politic al unei scrisori de notificare de tip infringment în respectarea normelor statului de drept ar fi fi unul absolut dezastruos pentru România. Iar unele surse spun că actualul MCV va fi un preludiu-ultim avertisment în acest sens.

Cât îşi doresc unii de la Bruxelles asta, în sprijinul jocurilor lor politice din ţările de origine, este cert o problemă. Dar nu este nici cea mai mare şi nici cea care explică cum se comportă establisment-ul politic românesc. Şi nici nu dă vreo consolare morală la faptul că cine plăteşte în final oalele sparte suntem noi, onorabilii contributori, plătitori a din ce în ce mai multe taxe şi impozite.

Cu riscul de a se produce nu numai un profund sentiment de neîncredere în justiţie ci şi în întreg jocul politic, cu reprezentanţii săi cu tot. Vom ajunge oare să ne dorim, cum începe să se spună acum în Europa, să vedem “o politică fără politicieni”?