Bătălia pentru România

Cifrele au un mare păcat. Refuză să se îmbârlige după voinţa politică. Adunate şi scăzute corect, au valoare de adevăr.

Cele mai multe reproşuri care îmi sunt adresate privesc „părerismul" subsemnatului. În definitiv, sunt şi eu un simplu cetăţean, am şi eu grija zilei de mâine, sunt îngrijorat pentru familia mea şi - să nu zic vorbă mare - îmi pasă de România. Vorbele mele sunt poate greşite, poate răuvoitoare. De aceea, am să las cifrele să vorbească în locul meu. E vorba de foarte mulţi bani. De colectarea, gestionarea şi distribuţia lor. Să lăsăm sentimentele şi fanatismul deoparte, e posibil ca buzunarul sau stomacul să ne tragă de urechi.

Prima chestiune este aceea a atragerii fondurilor europene, de care am vorbit. Acum, că avem şi un Minister al Afacerilor Europene şi beneficiem şi de cifre mai exacte, putem trage o linie zdravănă: România a absorbit, din cele şapte fonduri structurale şi de coeziune, în valoare totală de aproximativ 20 de miliarde de euro, numai 716 milioane, adică nici mai mult, dar nici mai puţin de 3,7%. Precizez că anul 2013 este anul final. Aflat la mijlocul ineficienţei, Ministerul Economiei riscă să piardă orice altă sursă de finanţare încă din 2012. Între timp, Guvernul a angajat plăţi de aproximativ trei miliarde, bani luaţi din buzunarul public, către executanţii interni. Proiecte europene prost întocmite/supravegheate sunt finanţate de noi. Pe scurt, e ca în bancul cu celebrul cetăţean sovietic. Nu i s-a dat, i s-a luat. Menţionez, ca să evităm orice discuţii aiurea, că programele de preaderare sau programele de dezvoltare rurală şi plăţile pentru agricultori nu intră în capitolul programelor operaţionale. Nasol.

O a doua poveste, care se împleteşte armonios cu fuga Nokia de la Jucu, este chestiunea deficitului de cont curent, care se învârte în jurul valorii de 470 de milioane. În aceeaşi lună, investiţiile străine au atins fabuloasa şi ridicola sumă de 21 de milioane. Până în septembrie, investiţiile străine au totalizat 1,2 miliarde. Nu e cazul să amintim anul de început al crizei, când discutam de 9,5 miliarde. Departe de a se înmulţi, capitalul străin părăseşte spaţiul mioritic. Fuge. Şi, ca să aducem în discuţie Nokia, să spunem că, odată cu gigantul finlandez, a mai plecat din ţară 1,5% din PIB. Nasol.

Iar dacă trecem de la nivelul macro la minuscula noastră celulă de bază, familia, hai să spunem ce înseamnă, de fapt, în viziunea Guvernului, un upercut de „dreapta" aplicat contribuabilului. După ce dăm deoparte gălăgia propagandei, vă invit să socotim cu cât contribuie cetăţeanul la bunăstarea patriei. Angajatorul şi angajatul plătesc statului 45% din suma negociată. După ce angajatul ia ceea ce-i mai rămâne, el plăteşte un TVA de 24% la toate mărfurile şi serviciile, apoi accize, taxe şi impozite. În final, spun specialiştii, cetăţeanul este taxat de stat cu aproximativ 70-80%. Dacă acest nivel de impozitare vi se pare unul stimulativ, atractiv şi onest, rămâne să comentaţi dvs. Pentru că toţi aceşti bani intră în buzunarul statului care declară, nestânjenit, că nu poate furniza servicii de calitate în sănătate, învăţământ, poliţie, administraţie... Iar ministrul de Finanţe zice senin că nu are în vedere o scădere a fiscalităţii! Nasol.

Acum, când aflu că noii dreptaci, dimpreună cu roiurile de postaci, se dau de ceasul morţii şi se văicăresc în faţa pericolului „uslaş", înălţând imnuri de laudă conducătorilor iubiţi, mai că-mi vine să le dau cu cifrele-n cap.

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi „Fraier de Bucureşti“. Scrie pentru ''Adevărul".