Basarabia, inima pustie a Răsăritului. Scuzaţi ceva sentimental

Uimirile care ni le produce Basarabia pot fi o buna introducere la conceptul de inimă pustie a românului.

Inima pustie a Răsăritului a devenit un fel de organ al vieţii mele existenţiale. Basarabia, doar când îi pronunţ numele, îmi resuscitează acest ciudat sentiment. Melancolia anacronică, umedă a lui, senzuală, m-ar smulge dintr-o mie de mediocrităţi de la Bucureşti. Brutale şi zilnice. Muntenia are ceva exaltat şi sincer. Sincerităţi care rup şi maxilarele de la prea multă vorbă ironică.  În Basarabia, însă, devin într-o fulgerare, care ţine mai mult de psihic decât de suflet,  un om matur, împăcat cu realităţi istorice restrictive. Ce-i dacă trăiesc în acest clin de lume?, cum spune Cioran. Să piară Parisul cu ale lui existenţialisme, SUA, cu ale ei bogăţii, dar să rămână inima pustie a Răsăritului. Repede, însă, uit această aventură spirituală de-o clipă şi-mi aduc aminte de ultima mea aventură petrecută acolo.

Până la Prut, mersesem liniştiţi. Doar şoferul întorcea brusc faţa şi-l privea curios pe Dani. Ritmic. Cred că era obosit. Îşi găsise o mişcare ritmică, potrivită unei nelinişti noi. Dani, fiul meu, stătea neclinitit şi moale. Analizam-analizam. Apoi, brusc: „Mână mai tare, nene!" Cred că i-a spus pe nume. Ne ghiceam toţi o mulţime de nelinişti infantile.

Asfaltul nu ne-a fost potrivnic până la vamă (Sculeni). Drum naţional, cu un covor moale. Pe Dani nu-l durea încă burta. Nu ne era împotrivă nici dogoarea verii, care pârjolise totul. Nici. Era încă dimineaţa. Se răcorise brusc, la prima oră. Picura unsuros pe parbriz. Cu o zi în urmă, duminică, pe la prânz, am avut ocazia să văd spaima unui sfârşit colectiv. Satul (Zlătunoaia) în care picotisem câteva zile, sub un cer topit, s-a aprins preistoric. Bătrânii se văitau cu mâinile fluturând pe la porţi, ca la un război.

Pe la 11.00, am ajuns la vamă. Ştiam cum decurg lucrurile acolo. În partea românească, lucruri aşezate, îmbinate viguros, de o mână puternică. Era braţul marelui sistem UE. Aici se înălţa graniţa. Turnuri, metereze nu erau, doar birocraţia, foarte atentă şi sigură. Dincolo, începea necunoscutul. Strabon vorbeşte de 5000 de triburi de la Dunărea de Jos, până-n Altai. Aceste date îmi inspiră un poem al depăşirii unor limite clare: Occident-Răsărit. Sunt limite fixate, în culturile occidentale, mai ales prin repetare. Nu începe din Basarabia pustiul tare al acestei melancolii. Încă nu. Într-o ordine pe care aş vrea s-o descriu cât de cât aici, pe fragmente, acest pustiu ţine de un sistem şi mai larg şi mai puternic. Fără centru, fără o formă brutală, prea extinsă, ar fi şi mai puternic. Comunismul sovietic a slăbit Răsăritul. Dar mă complic.  

Deocamdată, fiind în vamă, m-am gândit din nou la şarlatanul Cicikov („Suflete moarte") al lui Gogol. Se mişca în jurul maşinii cu ochelari fumurii, mănuşi, într-o ţinută occidentală. Cicikovii se înmulţesc şi înaintează de aici, de la graniţa de sus a României, pe firele puternice ale birocraţiei, spre centrele de putere ale imperiului economic putred. Iar exagerez. UE nu-i deloc un imperiu putred.

Cicikov rămâne încă unul dintre impostorii exemplari ai lumii noastre răsăritene. Un impostor ca el apare brusc, când lumile răsăritene încep să se modernizeze. Cicikov caută să păstreze puterea brutală a nobilului rus. O putere ancestrală. Stăpân peste suflete de iobagi, ca înainte de Petru I. Vrea suflete o mie, bogăţie, ranguri înalte cât mai multe. Cicikov adună pe hârtie sufletele moarte ale celor simpli, şubrezi, când fiorosul imperiu năpârleşte. Îmi pare un fel de îmbogăţit de la noi. Unul a cărui bogăţie creşte din mişcările de hârtii oficiale. Dintr-o mişcare de condei! Ei bine, Cicikov şi-a însuşit această artă a hoţiei, la perfecţiune, lucrând la vămile imperiale ale Rusiei. Aşa ne spune în treacăt Gogol. Gogol ni-l descrie pe larg şi cu mult talent mai ales când se lansează în afacerile lui diabolice.

Când am trecut vama românească, parcă începusem să înaintăm mai repede. Ceva răsfirat şi larg ne sorbea, ne făcea loc în faţă. Drumul chiar îmi părea nesfârşit. Mai ales pe lat. Aici aveam pământ cu pulbere fină, prundiş, fireşte şi asfalt. Trei benzi, deci. Asfaltul pur şi simplu îşi bătea joc de sine. Spiritul ironic,  rusesc pur sânge, mi-l arăta atât de sărac şi de neputincios, încât se sălta singur din realitate bătrână. Într-o altă notă, a pustiului sau a melancoliei chimice avea o frumuseţe nepământeană. Nodurile vechi din asfalt, ca şi găurile bătrâne, se asociau cu nucii falnici de pe lături. Eram la bunici cu toată familia . Vedeam în jur numai nuci. Puternici, ceva în genul puterii militare a sovieticilor de pe vremuri. Tancurile cele mai grele ale sec. XX au trecut peste asfltul putred. Ce putere mai putea fi aici? Puterea Occidentului stă în infinite complexităţi. În birouri, seifuri electronice. În adâncime. Cu tehnologii înalte, înfipte pe verticală, nu prăbuşite, cum o fi, într-o rână. Marea Rusie ar putea  epuiza modernitatea. Aici, marile planuri ale globalizării sau ale înarmării, UE sau SUA, s-ar înfunda fără urmă în pulberea stepei.

Nu era stepă, totuşi, în Moldova. Cu stepa în faţa maşinii, aş fi putut să aproximez marea fire. Firea e împănată cu o mulţime de rusisme.  Când Tolstoi traversează Moldova, pe la Buzău, spune, ce locuri ale nimănui. Era în 1855. Venea Unirea peste 4 ani, via Paris. Atunci, Rusia era totul sau nimic. Victor Erofeev cel cinic vorbeşte pe dos, în romanele sale („Enciclopedia sufletului rus"), publicate în vremea lui Elţîn. Dă informaţii despre o strategie complicată a minciunii. Mereu vor creşte din pământul estic fantasmele minciunii, spune Erofeev, în plină revoltă a lui Elţîn.

Frumuseţea ţinuturilor din Moldova ţine, însă, cred, tot mai mult de România. Ritmul deal-vale, îmi apare acum, ca-n Blaga. El dă forma voinţei. Una bună, domoală, nu rea. Nici tare, nici moale. Dacă mă sprijin pe aprecierile unor filozofi care îl contrazic pe Blaga (Vasile Băncilă), aflu că locuitorii unor astfel de ţinuturi, cum sunt cele din Moldova, de aici sau de dincolo de Prut, au predispoziţie la multe slăbiciuni sufleteşti. Oamenii stepei, ai spaţiului plat, vecinii Moldovei, au nervii aspri şi tari.  Ei năvălesc în orice istorie cu voinţa lor. Pot să-şi înfrâneze nerăbdarea, spaima şi poftele. Spaţiul moldovenesc li s-a oferit uşor, plin de abundenţe totdeauna.  

Când trec Prutul, văd iar gardul putred, cu a lui sârmă ghimpată căzută. E lipit de graniţă. Pe el circula curentul KGB-ului. Zburda pe câteva continente. Milioane de km, pe lângă China cea grasă şi galbenă sau tărâmul cu japonezi minusculi, mongoli, mirosind rânced, iakuţi, rătăciţi în blănuri şi gheţuri, polonezi, apoi ucrainenii cei mândri. Nu mai vorbesc despre nordici -curaţi, corecţi şi supuşi muncii. Imită Occidentul în furia ruşilor. Toţi au fost legaţi cândva, cu basarabenii, în mănunchiuri sau în snopuri cu aceste sârme putrede. De acolo, s-or mai fi auzit, cumva, gemetele, filtrate de instalaţiile electronice ale KGB-ului, ale revoluţiei române din '89. Timişoara şi Bucureşti, mai ales. La Iaşi, KGB-iştii şi-au încercat mâna. Ruşii au fost iniţiatorii tuturor revoluţiilor din din '89-'90. Românii, de oridunde, ca ceilalţi din imperiu, ascultătorii. Acum, ne-a venit şi nouă vremea, cu UE. Cum se vede, ruşii au părăsit înaintatele aliniamente. Sunt putrede instalaţiile lor de constrângere. Caut fortul din scândură, podit cu azbest atomic, prăvălit într-o rână. Aşa cum l-am văzut în 1991. Acesta-i soldatul sovietic. Să-i fie dulce somnul! Astăzi, sârmele putrede se încâlcesc în sălciile Prutului. Le mănâncă iepurii graşi şi ţânţarii.

Imediat, după aceste privelişti lăuntrice, intrăm în inima Moldovei. Este netedă, înfoiată şi puternică - o inimă tânără. Dealuri, îmbrăcate cu păduri temeinice, livezi, vii sau ogoare. Nicăieri n-am văzut grâu atât de înalt şi de galben! În august, peste miriştile perfect bărbierite, cum mai vin amintirile din urmă! Poate mincinoase, dar năvalnice. În pădurile din Moldova, îmi închipui mereu, când sunt adus la culmea plăcerii, balaurii şi lupii cu creastă de bour, fiinţe de poveste ale unei naturi dintr-o alta istorie. Ceva mai mult decât fanteziile lui Sadoveanu sau Hogaş. Fiinţe care calcă pe cuvinte imense, dintr-o limbă uitată de câteva veacuri. Anacronică, împănată cu o mulţime de rusisime proaspete. Haraşo, cred că rusismele le-au altoit fantezia oamenilor. O fantezie imensă şi rece ca-n Gogol. Nu călduţă ca la Creangă.

Anul acesta a fost secetă şi-n Republica Moldova. Pipăi locurile pustiite de caniculă cu altă plăcere. Friabile, gracile, îmi vorbesc atât de limpede. Recunosc, de fapt, plăcerea anemică a ţăranului din mine. De 20 de ani, vocea aceasta se plânge că nu mai vede, că nu mai simte grelele şi marile ogoare, cum se crapă de recolte. Când, care? O fi nostalgia după o bogăţia, care ar putea să echilibreze nativa neîncredere sau tristeţea oamenilor din toată Moldova? Tristeţea sau neliniştile le sunt insuflate de ceva de deasupra locului. Ceva nu se leagă şi aici, ca la noi. O realitate improvizată se descuamează de pe câmpuri imense sau din sate, ritmic. În sfârşit, aţi înţeles. Adăugaţi acum blocuri din cuburi de piatră strâmbă, case late cu acoperişuri învolburate, croite din foi de uriaşe de piatră, un fel de ciment atomic, inventat de sovietici. Azbocimentul, pe care occidentalii l-au îngropat, în anii '80, la mare adâncime, de teama cancerului sau a sidei.  În oraşe, neliniştea creşte.  

Acesta a fost primul cerc, cel al plăcutei uimiri. Poate fi o bună introducere la conceptul de imensă şi pustie inimă a românului.  

Al doilea cerc conţine mai toate entuziasmele de după căderea comunismului. Toţi au cântat o nouă înfrăţire. Au aşezat poduri de flori pe toată lungimea Prutului. Cu toată inima, cu toate patetismele. Peste tot au rămas - şi le-am văzut! - insemnele acestor atitudini. Satele au nume româneşti. Şi am văzut tricolorul fluturând, cum nu-l vezi la Iaşi! Şi e rău? Denumiri de bodegi, de magazine, toate trimit cu entuziasm la jargonul românesc al capitalismului. Unul, e drept, fara inimă.  Urmează dorinţa pentru Europa. Aceste imagini sunt cu mult mai clare decât ne închipuim la Bucureşti. Dorinţa de a merge în Europa se află în sângele moldovenilor acuma. Toţi vor în UE şi nu în Rusia. Asta când nu este vorba de o stare mai veche emoţională, care-i saltă din depresie pe cei bătrâni. Când e vorba de raţiune, împăcare sau de economie, sunt hotărâţi. Limba nu mai este moale la stundeţi. Ei sunt hotărâţi. Nu mai vor la Moscova în veci. Maturii, cei cu mari pretenţii, cu profesii stabile, vor să plece în Spania sau Italia. S-au săturat si ei de Rusia. În Rusia, mai pleacă agricultorii şi constructorii decăzuţi. Dintre aceia care nu pot să renunţe, poate, la o votcă zilnică. Şi-n acest cerc, al integrării în UE, ca la noi, în anii 2000, e o zarvă mare. Liderii politici ar face totul ca să se toarne unii pe alţii la europenii cinici. Dar n-au unde încă. Stau la coadă, sunt nerăbdători să intre şi se calcă pe picioare.

Urmează un alt cerc, al treilea, încărcat de obstacole urât mirositoare. La vedere, aici, întâlnim gropi, gunoi sau lucruri ieftine, în grămezi, presărate peste tot. Lucruri chinezeşti, adică, via Bucureşti, Chişinău sau Kiev. Strategia vine clar din Rusia. În Rusia, sate întregi au rămas pline de gunoi. Casele putrede din lemn, fierul vechi industrial, dus la gunoi - vă amintiţi, ca la noi, în anii '90. O-o, între timp, demult, complexul militar şi industrial al URSS a năpârlit şi a chelit. S-a buhăit. L-aţi văzut la Bucureşti pe Gorbaciov? Nu? I-au amputat, între timp şi picioarele, şi mâinile hapsâne. Nu liderilor comunişti, ci imperiului. Stive până la cer de sticle ieftine, argintii, zac peste tot. De votcă, multe pline. Aşa mi-a fost descrisă apocalipsa URSS, în 2000, la Moscova. Vă rog să mă credeţi. În Rusia, doar Moscova şi Sankt Petersburg sunt vii în sens european, în rest se lăbărţează un trup moale atins de gigantism mortal. Sticlele de votka, când le văd în stive şi în România, mi le închipuit presărate prin halele imperiului industrial şi militar, cu bălării cât stejarii.Apoi, sate întregi atacate, ronţăite pe la capete, în grabă, de fiinţe OZN. La o scară infimă, această strategie de a se pustii un loc s-a aplicat şi în Republica Moldova. Un pustiu imens ne-ar putea copleşi încă şi pe noi. E un pustiu pe care noi, românii, abia îl putem simţi. Adânc, sufletesc. Aici este capătul fiinţei, cum ar spune filozoful nihilist, cel european.

Există, în acest cerc, şi o istorie lungă a alcoolului. Alcoolul în Răsărit a rămas o fiinţă puternică, ce se luptă cu gerul, cu asuprirea celor prea slabi, cu birocraţia imperiului sau a sovietelor, cu duritatea militară a rangurilor sociale, cu muncile animalice de pe Volga, în Siberia sau în pădirile înfiorătoare, ce vin până aproape de Moscova. Cu mizeria vieţii celor mulţi, cu bogăţia imensă a celor puţini. În sfârşit, cu slujitorii de la curţile imperiale, cum sunt azi, poate mai puţini, oamenii lui Putin.  Iată-mă în plin pustiu sufletesc.

Inima pustie a Răsăritului, repet, a devenit un fel de organ al vieţii mele esenţiale. Fără el n-aş putea să suport, în cele din urmă, dezagregarea lumii trainice, care produce împăcare şi ritm dulce, n-aş putea să vărs lacrimi prea simple, în forma lor chimică, n-aş putea să fiu sincer, luptând cu ale mele înrădăcinate obişnuinţe şi convenţii. O clipă şi ar fi de ajuns. Basarbia simt că are acest nume.