Balada meșterului Manole, La câțiva oameni distanță de tine

O tăietură sângerândă, adâncă de vreo două degete și lungă de câțiva centimetri, cât să încapă opt copci, n-a reușit să anuleze aseară spectacolul „La câțiva oameni distanță de tine”, de la Teatrul Național din București. Posesorul ei, actorul Marius Manole, a refuzat categoric propunerea conducerii teatrului, ca și insistentele și lăcrămoasele rugăminți ale prietenilor și admiratorilor, de a reprograma reprezentația. Accidentat serios la genunchi sâmbătă seara, în timpul spectacolului „Repetiție pentru o lume mai bună”, când a căzut în niște șuruburi (scriu martorii oculari), actorul și-a dus misiunea până la capăt pansat superficial, ajungând abia în creierii nopții la spital, pentru o intervenție profesionistă asupra rănii.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul în universul iubitorilor de teatru, care, mobilizați și de regizorul ambelor spectacole, Radu Afrim, au încercat în fel și chip să-l convingă pe Marius Manole să nu joce măcar câteva zile. Canalele de comunicare ale celui vătămat au fost ieri bombardate cu mesaje emoționante, s-au pus la cale chiar strategii de boicot – unii sugerau ca spectatorii să se prezinte seara la teatru, dar să refuze să intre, pentru a-l obliga pe încăpățânat să cedeze și să își cruțe puterile – s-a cerut vehement intervenția conducerii TNB, pentru blocarea reprezentației, dar totul a fost zadarnic. Cu genunchiul abia cusut de câteva ore, Marius Manole a urcat pe scenă.

Și ce demonstrație nebunească a făcut! Dacă n-ai fi cunoscut povestea accidentării, greu ai fi bănuit că protagonistul are un picior grav lezat. Începută domol, cu un Marius Manole static – ceea ce părea respectarea angajamentului său față de fani, că-și va adapta efortul la condiția de invalid temporar – povestea a două familii destrămate, măcinate de înstrăinare, vicii și disperare, i-a prilejuit actorului o magică metamorfoză. Doar rarele momente de așezare, cu piciorul stâng întins, au trădat minima prudență. În rest, preț de două ore și jumătate, Marius Manole a zburdat pe scenă, a țopăit poznaș în unele secvențe, s-a rostogolit în altele, s-a urcat pe masă, a sărit peste praguri, a dansat caraghios ca nuntaș vârstnic, iar în partea a doua, a înconjurat sala alergând pe tocuri, în travesti, urcând în brațele unor spectatori. Așa face un nevolnic?

Iar dincolo de această exuberanță, susținută entuziast și de partenerii de scenă – Mirela Oprișor, Flavia Giurgiu, Marius Bodochi, Natalia Călin și Ștefan Iancu – jocul actoricesc a fost copleșitor. Feliile de viață amară, cu secvențe amuzante intercalate între ele, au ținut publicul în tensiune, una oscilantă și periculoasă: când sus, când jos. Dintr-un hohot de râs stârnit de scene de amor provincial în pragul senectuții, erai aruncat brusc în cruda realitate a vieții irosite: mama rămasă văduvă și cu copiii plecați doar își inventase un curtezan pensionat, pentru a-și liniști fiica și fiul că duce o viață bună, interesantă. La rândul lor, de dragul mamei, copiii mimau o fericire lucitoare: ea – un măritiș reușit cu un american și o graviditate în evoluție, ambele la fel de false, el – o carieră în construcții și o pretinsă poftă de distracție, niște măști pentru o boală chinuitoare, un destin ratat și lupta cu tentația păcănelelor. În fapt, cu toții își trăiau nefericirea separat, lipsiți complet de speranță. Iar dorința transmisă de Victor (Marius Manole) peștișorului de aur întruchipat de sora sa, Eliana (Flavia Giurgiu), a concentrat cercul suferinței: „Vreau să dispar!”

Familia din a doua parte a spectacolului este croită pe același tipar al disfuncționalului și înstrăinării. Însă de data aceasta, distanța dintre cei (teoretic) apropiați, mamă-fiu, mamă-tată, tată-fiu, nu se mai măsoară gradual în prune, apoi găini și apoi oameni, ci chiar în kilometri. Mama (Mirela Oprișor) alege să devină și să rămână „schimbă”, termen amar desemnând femeile plecate în străinătate să îngrijească bătrâni, să-i spele și să-i schimbe. Sacrificându-și întâi tinerețea, într-o căsnicie cu diferență mare de vârstă, și apoi copilul, lăsat pe lângă un tată alcoolic (Marius Bodochi), femeia se agață de dramul ei de fericire găsită în Austria, alături de un compatriot camionagiu. Iar puștiul Jimmy (Ștefan Iancu), beneficiar de tele-dragoste maternă, la telefon, și de amintiri dureroase cu un tată ros de viciu, încearcă să evadeze radical din insuportabilul pustiu, fiind salvat în ultimul moment.

Șarmant și amuzant în rolul „babei Klara”, nonagenara pe care o îngrijește badanta româncă, Marius Manole șarjează un personaj expresiv prin atitudine dezinhibată, dar lipsit de verbialitate. Ca o păpușă mecanică scăpată de sub control. Și dacă la începutul serii, mulți spectatori se rugau să fie împiedicat să joace, din grija pentru piciorul său beteag – „Dă, Doamne, pe lume/ o ploaie cu spume/ apele să crească/ și să ni-l oprească”, formula care n-a putut-o stopa nici pe devotata Ană din legendă – până la final, dorința s-a uitat. Din balada inversată a rămas meșterul Manole, impresionant prin dăruirea sa, alături de o echipă iscusită.