Avangarda #24 - invitată, Manuela Cernat

S-a născut la Paris, dar are rădăcini în cele mai vechi familii nobiliare moldave. Este una dintre doamnele de aur din spatele cinematografiei istorice româneşti, dar a avut o viaţă de film. A scris despre Jean-Luc Godard, analizând îndeaproape în preajma anului de foc al Europei, 1968, cinematografia contestării. Devine unul dintre profesorii dragi ai studenţilor de la UNATC, pregătind până astăzi generaţii în arta teatrală şi cinematografică.

Manuela Cernat este o figură emblematică a spaţiului cultural românesc care, în premieră, mărturiseşte la microfonul Avangardei, de ce cariera ei a fost mult mai cunoscută şi apreciată internaţional decât naţional. Episodul XXIV al podcast-ului Avangarda intră în culisele vieţii Manuelei Cernat: întâlnirile ei destinale cu Indira Gandhi, Federico Fellini, Luchino Visconti, dar şi amintirile de familie, care nu sunt departe de diplomaţia românească născută la Paris în preajma lui De Gaulle şi memoriile anilor de libertate mascată şi cenzură din timpul opresiunii comuniste, fac deliciul acestei emisiuni. Timp de mai bine de oră, am vorbit cu Manuela Cernat despre filmele care au creat (anti)tradiţie în cinematografia românească dar şi despre o societate decadentă, ale cărei remedii culturale sunt tot mai compromise de factorul politic şi tot mai susţinute, altruist, de apostolii artei secolului trecut şi ai momentului prezent.

Interviul integral poate fi ascultat mai jos:

Dacă astăzi, Cultura e o Cenuşăreasă, e şi pentru că Petre Roman a dat tonul acestei mişcări în 1990: „Cinematografia română trebuie făcută ţăndări, dar în aşa fel încât aceste ţăndări să nu mai poată fi reasamblate vreodată.”

Ionuţ Vulpescu: Bună ziua la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu. Astăzi, un invitat special. Mă bucur că am onoarea, în această duminică, stă stau de vorba cu doamna profesoară Manuela Cernat! Doamna profesoară, apreciez că aţi acceptat invitaţia.

Manuela Cernat: Mă bucur, Ionuţ! Îţi urmăresc podcast-urile! Sunt foarte variate şi foarte vii, iar oamenii pe care îi chemi au foarte multe de spus, mai ales pentru tinerele generaţii, iar asta este extraordinar de interesant, mai ales în ziua de astăzi, când informaţia este puţin difuză, modele au început să dispară, din păcate, pentru că timpul nu cruţă şi, iată, e o generaţie plină de mari actori care s-au dus sau stă să plece la Dumnezeu, de mari scriitori, de mari eseişti... E o şansă ca prin aceste emisiuni ale tale, prin aceste dialoguri, să le poţi păstra imaginea, glasul şi inteligenţa pentru viitor.

I.V.: Dumnezeu mi-a dat şansa unor întâlniri memorabile şi cred că trebuie să întorc ceva din această şansă. Aşa am simţit în această perioadă, să fac acest podcast, mai cu seamă că dezbaterea culturală în România lipseşte, în ultima vreme.

M.C.: Eu cred că marea ta şansă este familia din care provii, pentru că eşti fiu şi nepot de slujitor al Domnului. Ai urmat la rândul tău teologie şi asta te-a încărcat cu multă tradiţie, multă istorie, pe care iată, încerci să o transmiţi mai departe.

I.V.: Noi ne ştim de ceva vreme!

M.C.: Cam de multişor, da!

I.V.: Va fi uşor, având un podcast foarte autentic, foarte natural. O să continuăm discuţiile pe care noi le-am avut în timp.

M.C.: Cu multe repere, unul dintre ele, dintre cele importante, prea scurta ta prezenţă în Guvern, ca ministru al Culturii.

I.V.: E o boală care trece repede, eu m-am îmbolnăvit de două ori.

M.C.: Ştiu, dar ai fost unul dintre foarte puţinii miniştri ai Culturii care, după ce ai plecat din acea funcţie, ai fost foarte lăudat de toată lumea. E o performanţă rară, pentru că, de obicei,  în ministerul Culturii se trage cu tunul, cu bazuca.

I.V.: Important e să nu se tragă în Cultură. Dincolo de persoana care ocupă funcţia de ministru. Noi personalizăm foarte mult. Şi sigur că rolul unui ministru e foarte important. Dar cred că importantă e atitudinea Guvernului sau a statului faţă de acest domeniu. Din păcate, nu aş putea spune că ultimii ani strălucesc prin atenţie. În general, Cultura rămâne Cenuşăreasa. Dacă e să joace un rol, nu a găsit altul mai bun, încă.

M.C.: Să ştii că eu cred că a început această foarte neplăcută situaţie imediat după 1990. Unul dintre cei care a dat semnalul, şi îmi pare foarte rău să o spun, a fost Petre Roman. În 20 ianuarie 1990, el a avut o întâlnire cu Comitetul Provizoriu al Cinematografiei, din care făceau parte Dan Piţa, Stere Gulea, Daneliuc...

I.V.: Nume importante...

M.C.: Floarea generaţiei anilor 1970, care avea şi o aură de disidenţă prin cultură sau de rezistenţă prin cultură. S-a întâlnit cu ei în 20 ianuarie 1990. Eugenia Vodă a asistat la convorbire şi a transcris-o a doua zi în România Literară. Este un document cel din care citez acum. Ce a spus atunci Petre Roman la acea întâlnire? „Cinematografia română trebuie făcută ţăndări, dar în aşa fel încât aceste ţăndări să nu mai poată fi reasamblate vreodată”.

I.V.: Aceasta tabula rasa asupra economiei s-a extins şi asupra cinematografiei.

M.C.: Aş spune că a început cu cinematografia şi de aici s-a dus ca un tăvălug spre întreaga industrie.

I.V.: Deşi primul ministru al Culturii de după Revoluţie a fost un intelectual strălucit, Andrei Pleşu, care era în guvern la acel moment.

M.C.: Doar că nu putea să îl tragă de mânecă atunci pe primul ministru.

I.V.: Aţi şi fost colegă la Institutul de Teoria Artei cu Andrei Pleşu!

M.C.: Da, la Istoria Artei. Şi cu Răzvan Theodorescu!

I.V.: Cei doi miniştri ai Culturii de mai târziu!

M.C.: Da! Ei au fost prezenţe benefice, ctitori, pentru că au patronat restaurarea unor monumente importante, au sprijinit lansarea de noi reviste culturale. Deci prezenţa lor a fost foarte, foarte benefică.

România bazinelor olimpice prefăcute în săli de Bingo: testul unei mentalităţi. Manuela Cernat: „comunismul a stins obligativitatea de a da societăţii înapoi o parte din ceea ce ţi-a dat”

I.V.: Dacă v-aş prezenta, şi aş face-o foarte oficial, mi-ar lua câteva minute să vorbesc despre activitatea dvs. didactică, ştiinţifică, de profesor, de autor de studii, de cărţi, prezenţa în numeroase jurii naţionale şi mai cu seamă internaţionale, iar acest lucru este foarte important. Dacă v-aţi caracteriza chiar dvs., dacă am sintetiza această biografie, care ar fi elementele cele mai importante? Manuela Cernat văzută de ea însăşi?

M.C.: Nu pot să nu mă raportez la caracterizarea pe care şi-a făcut-o zilele trecute minunatul înotător David Popovici, care este nu numai un sportiv desăvârşit, dar este o minte strălucită, un suflet de o mare generozitate, o inteligenţă şi o maturitate care îmi dă speranţe pentru noua generaţie şi pentru viitorul României. Apropo de asta, pentru că imediat după performanţa lui  fenomenală, toată lumea a început să plângă cu lacrimi de crocodili: „de ce nu avem noi bazine?” Şi eu mi-am adus aminte, asta apropo de mentalitate, că în 1990, Bazinul Olimpic de la Mamaia, de lângă Hotel Parc, a fost privatizat, cumpărat, de un foarte mare sportiv al României, un sportiv cu medalii olimpice, Stângă. Şi ce a făcut domnul Stângă, super medaliat şi cunoscut pe planetă? A transformat Bazinul Olimpic în sală de Bingo.

I.V.: Vorbiţi de Vasile Stângă, fostul handbalist al Stelei Bucureşti.

M.C.: Exact! Pentru mine, faptul că un mare sportiv a putut să dea această lovitură Constanţei şi sportului a fost un semnal că noi plecăm greşit din comunism şi ne îndreptăm spre ceva cumplit.

I.V.: Iată că avem două exemple. Cel pe care l-aţi dat mai devreme, cu întâlnirea aceea cu marii regizori, şi acest episod. Deci lumea culturală şi lumea sportivă, unde România putea şi poate să fie prezentă în lume, nu în lumea mică, ci în lumea mare. Aici, desigur că e importantă performanţa lui David Popovici, absolut senzaţională. Noi am mai avut însă o campioană, Diana Mocanu, lumea a uitat de ea. Şi o vreme a fost aceeaşi efuziune şi aceeaşi emoţie.

M.C.: După care s-a stins!

I.V.: Bazine tot atâtea sunt, sportivi, tot atâţia sunt, noi tot atât de lipsiţi de fair-play suntem... Încă o dată, vorbim de performanţe individuale. Eu cred că e ceva neregulă cu noi. Cu noi ca întreg, cu noi ca echipă. Din când în când, aşa cum a fost şi Simona Halep, putem da exemplu de voci culturale, sau din sport. Dar lucrurile acestea nu spun neapărat ceva despre o naţiune, ci despre performanţa individuală a celor care, sigur, sunt născuţi aici, crescuţi aici.

M.C.: Ionuţ, discuţia e mult mai complicată, pentru că sursa acestor disfuncţionalităţi o găsim în întreruperea parcursului istoric şi firesc al României. Deci România a avut câteva momente absolut fabuloase: venirea lui Cuza, Mica Unire, venirea Regelui Carol I, care a luat România din feudalism şi a strămutat-o direct în epoca modernă... Apoi miracolul victoriei din Primul Război Mondial. Marea Unire! Perioada de dezvoltare şi de avânt, din păcate prea scurt, din interbelic, ne dădeau speranţa că vom reuşi să reducem din handicapul faţă de ţările din restul Europei. N-a fost să fie aşa, pentru că a venit peste noi tăvălugul sovietic, distrugerea, până la firul ierbii, a elitei, şi de acolo totul s-a strâmbat  şi a luat alte direcţii. Ceea ce a reuşit să supravieţuiască din geniul acestui neam, pentru că este un neam foarte înzestrat – trebuie să ştim şi să fim mândri de asta – a fost setul de excepţii! Exact aşa cum sunt astăzi, marile victorii din sport, de cultură, din cinema – căci iată, Noul val românesc este fără egal în teritoriul Europei de Est, fost spaţiu sovietizat! Însă micile victorii individuale se datorează unor date native pe care le are acest neam şi care se păstrează. Dar cum spui: ne lipseşte coagularea, ne lipseşte o viziune de ansamblu şi totul ţine de mentalitate. Ceea ce a reuşit să distrugă sistemul comunist în aproape jumătate de secol a fost adevăratul simţ al datoriei, al responsabilităţii şi al obligativităţii de a da înapoi societăţii ceea ce ea ţi-a dat ţie. Aristocraţia secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX a fost educată în spirit sănătos. Să nu uităm că în momentul în care Regele Ferdinand a promis ţăranilor pământ pentru vitejia lor din Primul Război Mondial, marii moşieri s-au oferit şi au dat din propriile pământuri gratuit, mare parte dintre ei. Au fost gesturi de solidaritate şi de înţelegere, a unei datorii, faţă de neam.

Migraţia în masă a mamelor ca forţă de muncă: efectele asupra societăţii româneşti vor fi resimţite în câteva decenii

I.V.: Solidaritate, altruism, generozitate.

M.C.: Astăzi fiecare aleargă pe coridorul lui şi s-a instituit un spirit de japcă, de a profita de moment, fără a te mai uita în stânga şi în dreapta. O nepăsare generalizată, pe care o vedem în tot, de la cum circulă oamenii în trafic, la nepăsarea pe care o vedem la biciclişti, copii etc. e o foarte mare dramă. E nevoie de restaurarea unor principii morale, şi acestea ne vin din familie. Dar dacă familiile sunt din ce în ce mai împrăştiate şi prin această nebunie a mamelor care îşi părăsesc copiii ca să se ducă să câştige câteva sute de euro în plus în străinătate, plătind însă foarte scump...

I.V.: Care e preţul pentru toate acestea, până la urmă...

M.C.: Acest preţ este îngrozitor... Probabil că peste câteva decenii vom simţi într-adevăr, din plin, efectul acestei migraţii în masă a mamelor.

I.V.: Lipsa de educaţie se vede nu în rezultatele de la evaluarea naţională, care şi ele sunt grave, şi arată, mai degrabă, o naţiune întoarsă în mediul educaţional din anii ’50, de dinainte de alfabetizare. Ci în lipsa de respect faţă de orice şi exact în ce spuneaţi, în haosul acesta, în lipsa de criterii, de axiologie! Poţi să trăieşti oricum. Sentimentul e că poţi trăi oricum. Şi mai e ceva ce lipseşte, şi aici nu avem cum să nu atacăm tema filmului... Filmul ce înseamnă? Memorie! Cinema paradiso! Întoarcerea într-o lume paradisiacă! A fost odată în America, de Sergio Leone. Totul este un trecut care se prelungeşte în noi. Deci o memorie care e mereu vie. Ţinem minte numai ce s-a întâmplat dimineaţa, aşa ne comportăm ca naţiune! Absenţa ca amnezie, mi se pare unul dintre cele mai îngrijorătoare fenomene din România.

Alergia românilor la filmul istoric, la treizeci de ani de la Revoluţie

M.C.: E adevărat! Tăierea rădăcinilor memoriei! Dar apropos de trecut şi de film, aici aş aduce un subiect care pe mine mă doare foarte tare. De treizeci de ani, aproape, încoace. Unul dintre principalii cai de bătaie a presei, aş spune, dar chiar şi a unei părţi a intelectualităţii de după anii ’90 a fost filmul istoric românesc, care a fost supus unui tir incredibil de acuze, inclusiv în ziua de astăzi! Aproape că nu există caz în care să deschizi o revistă de specialitate şi să nu găseşti ceva împotriva filmului istoric. Or am să vă dau un singur exemplu. Filmul de inspiraţie istorică a fost una dintre obsesiile pionierilor filmului românesc. Să nu uităm că primul film românesc, Independenţa României, din 1912, a fost un film istoric! În 1931, Eugen Lovinescu dădea un interviu şi spunea: „care suflet de român nu ar vibra să îl vadă pe Mihai Viteazul intrând în Alba Iulia?” Deci în 1931! Şi au existat din acea perioadă câteva proiecte de scenarii Mihai Viteazul care au rămas în arhive.

Mai puţin de 20 de filme istorice în România comunistă

I.V.: Până mai târziu...

M.C.: De-abia Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu au făcut acel, zic eu, magnific Mihai Viteazul, care în continuare este ţinta atâtor atacuri. Este inexplicabil şi mai ales s-a creat această falsă naraţiune, ca să folosesc un termen la modă, că filmele istorice transpuneau, de fapt, cuvântările lui Ceauşescu. Este aberant. De pildă, Dacii a intrat în producţie – deci scenariul exista – înainte ca Ceauşescu să preia conducerea PCR. Ce ar spune astăzi englezii dacă un critic de film s-ar apuca să spună că o monografie filmică dedicată Elisabetei din timpul lui Shakespeare este, de fapt, un omagiu adus Elisabetei a II-a?

I.V.: Şi câte filme produc britanicii despre istoria lor...

M.C.: Dar toate ţările, inclusiv cele din Estul Europei au făcut, mai puţin acum, pentru că filmele istorice costă foarte mult şi nimeni nu îşi mai poate permite să investească într-un film istoric. Ştii, Ionuţ, câte filme istorice s-au făcut în România înainte de 1990?

I.V.: Câte?

M.C.: Mai puţin de 20!

I.V.: Mai puţin de 20?

M.C.: Da! Şi în astea noi tragem cu tunul, uitând sutele de filme stupide cu agronomi, cu ingineri, cu activişti, care ne-au inundat ecranele...

I.V.: Care e cel mai bun film istoric românesc?

M.C.: Cred că rămâne Mihai Viteazul!

Filmele lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc şi Lucian Pintilie: în topul preferinţelor Manuelei Cernat

I.V.: Şi cele mai bune trei filme româneşti de dinainte de 1989? Nu neapărat istorice! Nu prea se fac clasamente de tipul acesta dar profit de prezenţa unei enciclopedii a filmului românesc! Aţi condus revista Filmul după Revoluţie, e adevărat, dar aţi făcut Teatru şi Film şi apoi aţi rămas la catedră. Îmi amintesc că citeam rubrica dumneavoastră despre filmul românesc din Luceafărul! De aceea vă provoc la un clasament.

M.C.: Eu pot spune care sunt preferinţele mele. Aş spune Concurs, al lui Dan Piţa, un film absolut extraordinar de curajos pentru acele timpuri. Croaziera lui Mircea Daneliuc, de asemenea, nu pot să îmi dau seama cu a reuşit să treacă de cenzură în acele timpuri. Duminică, la ora şase, al lui Lucian Pintilie. Ai spus primele trei. Eu mă opresc aici, desigur, deşi ar trebui să adaug în reconstituirea clasamentului filmele Malvinei Urşianu, aş spune Horia, al lui Mircea Mureşan – iată un film istoric foarte bun, cu interpretări absolut antologice, care se dau foarte puţin. În schimb, continuăm să fim bombardaţi cu filme de dinainte de 1989, care prezentau o istorie întoarsă pe dos. De pildă, seria filmelor lui Calotescu despre brava securitate care îi aresta pe nemernicii legionari din munţi, continuă să se dea pe multe canale de televiziune, din zilele noastre.

O ţară paradoxală: de la România ca singura ţară din Europa de Est în care rezistenţa din munţi a durat atât de mult, la România ca prima ţară din Europa întreagă care îşi uită sau confiscă valorile, după convenienţă

I.V.: Filme din anii ’80, când totuşi cenzura era predominantă şi exista mai puţină libertate de creaţie!

M.C.: Exact! Şi tocmai de aceea mi se pare inadmisibil ca în momentul în care noi astăzi ştim în sfârşit ce a însemnat rezistenţa armată din munţi, că am fost una dintre... de fapt, singura ţară din Estul Europei în care rezistenţa din munţi a durat atât de mult, încât ca să ştim adevărul despre Rizea, despre Arnăuţoiu, despre toate grupele care au fost în toţi munţii României, să nu facem filme despre asta şi să continuăm să privim la televizor cu o întoarcere pe dos a istoriei ca o mănuşă, o întoarcere mincinoasă.

I.V.: După 1990 aţi coordonat o vreme departamentul de Film al postului public de televiziune.

M.C.: Nu, nu.

I.V.: Nu aţi fost redactor şef?

M.C.: Nu, nu! Eu nu am avut funcţii în România. Să ştii că eu am fost mult, mult mai apreciată în afara ţării decât acasă.

I.V.: V-aţi născut la Paris şi poate de aceea...

M.C.: Poate, da... E un sindrom foarte românesc. Dar am colaborat mult cu Televiziunea Română şi apreciez modul în care au continuat să susţină rubrica de telecinematecă, de pildă, chiar dacă nu au fondurile necesare să difuzeze capodoperă...

I.V.: Filme care au făcut istorie! Credeţi că postul public de televiziune, în general, şi-a îndeplinit această obligaţie constituţională de a prezenta filme româneşti şi de a produce noi filme româneşti?

M.C.: De a prezenta, nu chiar, de a produce, da! Aici aş da un exemplu, e filmul lui Dan Necşulea, Tandreţea lăcustelor, care a luat şi un Mare Premiu la Festivalul de la Moscova, în mod surprinzător, pentru că este un film care spune foarte multe adevăruri negre despre perioada tranziţiei post-comuniste, deci într-un fel atingea un subiect care era de mare actualitate şi pentru cei de la Moscova. Dar juriul era internaţional. S-au făcut şi filme internaţionale – să nu uităm Memorialul durerii, al Luciei Hossu-Longin, care a reuşit un lucru fabulos, pentru că a prins pe ultima sută de metri, ba chiar a ultimelor zile de viaţă, mari personalităţi, fie ale rezistenţei româneşti, fie ale culturii române, fie ale politicii interbelice, oameni care au reuşit să povestească frânturi memorabile din viaţa lor. De pildă, aviatorii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi faptele lor eroice de arme. Modul în care România şi-a tratat eroii după 1945 nu mai trebuie comentat, pentru că ştim cu toţii ce s-a întâmplat.

Manuela Cernat: „avem o imagine cu totul falsă despre noi!”. Preoţii şi profesorii, umiliţi de statul român prin condiţia lor materială

I.V.: Şi nici după Revoluţie. Noi avem această tendinţă de a-i banaliza, de a-i minimiza, de a-i face din eroi personaje asemenea nouă. Adică e o atitudine faţă de istorie şi lipseşte de multe ori recunoştinţa. E un prezenteism şi o absenţă a memoriei.

M.C.: Şi o nivelare, din păcate, de jos în sus, în care sistemul de învăţământ are o mare responsabilitate. Îmi amintesc că eram în juriul Festivalului de Film de la Trieste şi una dintre voluntarele care era şoferiţă şi ne transporta dintr-un loc în altul tocmai îşi dădea bacalaureatul. Am întrebat-o care erau subiectele de bacalaureat, şi am rămas absolut interzisă pentru că erau subiecte de disertaţie sau licenţă în România, care la ei se dădeau la bacalaureat. Noi – nu ştiu de ce aud foarte des această replică – dar şi în Occident sunt aruncate peste bord materii. Nu e adevărat. În Italia în continuare se studiază în liceu latina şi greaca. Avem o imagine cu totul falsă despre noi.

I.V.: Nişte alibiuri foarte rele, de fapt.

M.C.: Toată această furtună într-un pahar cu apă, că să anulăm premiile, să nu mai dăm coroniţe copiilor, sunt teme care sunt induse oarecum de undeva extraterestru ca să abată atenţia de la problemele reale ale învăţământului nostru. De la lipsa profesorilor, de la modul, în continuare, aleatoriu, în care se fac repartiţiile, sau în care absolvenţii îşi aleg posturile... Să ne gândim că în România Veche, în România din Regat, ştim bine, din familie, cele mai importante personalităţi ale satului erau preotul şi învăţătorul. În ziua de astăzi, atât preotul, cât şi învăţătorul, sunt umiliţi prin condiţiile materiale în care îi lasă statul român. Faptul că ei pot fi sfidaţi de către oameni, de către analfabeţi care vin şi le aruncă pe masă milioane – deci e o situaţie anormală, noi trăim într-o societate bolnavă!

De ce Cultura nu mai e o miză pentru partide?

I.V.: Şi atitudinea faţă de domeniul Culturii, întotdeauna periferică, până când instituţiile culturale s-au golit de sens.

M.C.: Întotdeauna mă uit cum, după alegeri, sau când cade un guvern – la noi se întâmplă destul de rar, dar când cade un guvern mă uit să văd întotdeauna în noul guvern cine va fi noul ministru al Culturii. Dar trebuie să aştept foarte mult, până văd pe televizor lista aceea, pentru că întotdeauna Cultura este ultima, după sport.

I.V.: Nu este un mit. Cultura nu mai e o miză pentru partide.

M.C.: Din păcate.

I.V.: Bugetele alocate Culturii sunt firave, şi atunci aceasta este una dintre explicaţii. Şi uite aşa, ministrul Culturii aproape că stătea pe hol, la un moment dat, la masa Guvernului, premierul stă în capul mesei; în stânga-dreapta, ordinea de precădere, importanţa ministerelor. Atitudinea generală a primului-ministru faţă de ministrul Culturii şi faţă de domeniu, asta transpare de aici, iar acest gest ne spune ceva, cum scaunul acela s-a tot mutat în ani şi a ajuns marginal şi periferic.

M.C.: Sunt foarte multe momente pe care noi le-am ratat ca naţiune şi asta explică şi absenţa noastră din foarte multe momente de pe harta culturală a Europei. De pildă, una din marile vine ale comunismului este că a obturat total momentul de protocreştinism de pe teritoriul României care ne-ar fi aşezat într-o poziţie culturală, istorică, cu totul privilegiată. Faptul că de abia după 2000, deci nu imediat după 1990, a început să se vorbească despre Dionisie cel Mic...

I.V.: Despre Ioan Casian! Care e la Saint-Victor, la Marsilia, în Franţa.

M.C.: Deci cel care a introdus sistemul monahal în Europa occidentală este venerat în Franţa, e un lac care îi poartă numele...

I.V.: La Gorges du Verdon, acolo...

M.C.: Exact! Iar în România de-abia cu efortul Arhiepiscopiei Tomisului s-a creat Peştera Sf. Ioan Cassian, s-a construit o biserică a lui... Acestea sunt lucruri care ar fi trebuit să fie exploatate de-a lungul deceniilor şi-atunci altfel am fi fost poate acum.

I.V.: În general când avem o temă o anunţăm, o lansăm, tăiem panglicile, dar nu ducem proiectul la capăt.

M.C.: Nu avem cultul continuităţii. E ceva ce ne lipseşte. Eu mă bucur enorm pentru fiecare glas care apare pe arena competiţională, indiferent că e vorba de scrimă, de tenis, de înot, de cultură... faptul că mai reuşim să luăm câte un premiu literar, faptul că mai este invitată Ana Blandiana să primească un premiu, faptul că Mircea Cărtărescu e tradus în atâtea ţări, sunt lucruri importante! Poate că premiile pe care le-au luat Cristi Mungiu şi generaţia lui, şi Cristi Puiu...

I.V.: Şi Călin Netzer, şi Radu Jude...

M.C.: Sunt filme importante, care au marcat un drum. Şi, pentru că am fost profesoară în această şcoală pe care o iubesc foarte tare şi sunt încă profesoară-asociată acolo, la UNATC...

I.V.: Aţi fost şi prorector, un mandat!

M.C.: Un mandat în care nu am reuşit din păcate să fac tot ce aş fi vrut, pentru că mai există un sindrom foarte primejdios în România. De câte ori întinzi mâna să ridici un pahar cu apă ca să îl dai cuiva sau să uzi o floare cu el, în acel moment sunt alte patru-cinci mâini care îţi dau peste mână ca să ţi se verse apa.  Să nu faci tu proiectul acela, pentru că nu pot să îl facă ei. Acesta este un sindrom pe care l-am întâlnit şi continui să îl întâlnim peste tot.

Cum a cerut Manuela Cernat un mesaj lui Federico Fellini pentru cineaştii români din 1990? Cinematografia română, în situaţia neo-realismului italian postbelic imediat

I.V.: Ştiţi că e o teză recurentă atunci când se analizează aceste premii din noul val, la Cannes, sau la Berlin, sau la Veneţia, foarte mulţi spun: „sigur, sunt premii importante, dar sunt într-o anumită matcă, o anumită paradigmă, o anumită schemă, prezintă o realitate românească şi mai bine nu ar prezenta-o, cu spitale, cu metroul care nu merge, cu oameni care nu sunt îngrijiţi, cu sărăcie, cu cartiere bucureştene lăsate ca înainte de Revoluţie. Cum priviţi acest comentariu naţional?

M.C.: În primul rând, să ne gândim la mesajul pe care l-a transmis Federico Fellini în 1990 cineaştilor din România. Eram atunci redactor-şef la nou înfiinţata revistă Film, şi am telefonat prietenului meu, Giovanni Grazzini, care era Preşedintele Asociaţiei Criticilor de Film din Italia, şi care îşi dăduse teza de licenţă la filologie, în anii ’50, cu o teză despre poezia lui Tudor Arghezi. Era apropiat încă de atunci de România. Iată un lucru care nu se ştie care nu a fost deloc promovat la noi. L-am rugat să ne obţină de la Fellini un mesaj de solidaritate. În două ore am avut telegraf – căci atunci nu aveam toate mijloacele de comunicare de acum – textul lui Fellini, care spunea că cinematograful românesc se află în situaţia neo-realismului italian imediat postbelic. Ce a prezentat neo-realismul italian imediat postbelic? Hoţii de biciclete, Orez amar, Roma, oraş deschis, numai filme care vorbeau despre mizeria, sărăcia infraumană a Italiei abia ieşită din război. Şi publicul italian, şi publicul din toată lumea, au umplut la refuz sălile, ca să vadă acele filme care au rămas antologice. Aceleaşi lucruri le-au făcut şi tinerii cineaşti din România. Ieşind dintr-o cinematografie apăsată de cenzură, în care se ajunsese până acolo încât ministrul adjunct al Culturii de atunci, temutul Dulea, la vizionare, spunea: „uitaţi, acolo, pe trotuarul din planul secund, se văd nişte mucuri de ţigară. Refaceţi secvenţa!” Nu exagerez, aşa se întâmpla. Deci ieşind din această lume a minciunii, cineaştii au vrut să arate adevărul, adevărata faţă a României de atunci. Aceea era. Că ne plăcea, că nu ne plăcea... între timp ei au evoluat. Cu timpul au început să facă filme cu deschidere la public, cu miză politică de altă natură. De pildă, Tudor Giurgiu a făcut un extraordinar film de investigaţie politică, De ce eu?, despre moartea ciudată a unui tânăr procuror, dacă vă aduceţi aminte. Un film excepţional în nota filmelor politice italieneşti. Iată că au încercat şi au şi izbutit în mare parte să îşi schimbe şi abordarea, şi stilul. Cristi Puiu cu Malmkrog vine cu totul cu o altă estetică, subtilă.

Manuela Cernat: „Nu ştiu dacă astăzi, de s-ar face un film despre Eminescu, de pildă, ar fi 300 de oameni la coadă, ca să îl vadă.” Despre sindromul de auto-denigrare a poporului român

I.V.: Există o evoluţie a acestor stiluri iar cei care critică o astfel de abordare înţeleg cultura în termeni propagandistici. Cultura nu e propagandă şi ea nu trebuie confiscată. Avem tendinţa de a confisca un creator sau altul pentru ca România să se vadă aşa cum ne-ar conveni nouă. Aceasta este o moştenire reziduală din perioada de dinainte de 1989.

M.C.: Filmul este o artă şi un mijloc de expresie a unui creator. Şi trebuie să avem încredere în el şi să îl urmărim în evoluţia lui. Îmi amintesc că la Paris, în anii ’90, mi-a făcut cadou o prietenă un bilet de cinema – atunci era imediat după Revoluţie şi nu prea aveam bani, încă – şi am mers la un cinematograf de pe Champs Elysées, la un film extraordinar, despre un mare compozitor şi interpret de Viola da Gamba, din secolul XVIII. Deci un subiect foarte special, care nu avea nimic atractiv. Când am mers la cinematograf, eu aveam bilet, din fericire, pentru că afară era o coadă de 300 de persoane. Deci publicul francez ştia că trebuie să susţină acel film care vorbea despre cultura franceză. Nu ştiu dacă astăzi, de s-ar face un film despre Eminescu, de pildă, ar fi 300 de oameni la coadă, ca să îl vadă. Şi mai e ceva. Românii au în sânge vocaţia autodistrugerii. Suntem un neam de cârcotaşi. I. G. Duca, în memoriile lui, scrie, înainte să fie asasinat: „Nu cunosc un alt neam din Europa care să aibă o asemenea vocaţie a autodenigrării, cum avem noi, românii”. Este foarte adevărat, nu s-a schimbat nimic, până astăzi.

Femeile sunt cele care s-au adaptat cel mai repede după căderea comunismului: 52% din întreprinderile înfiinţate după ’90 sunt conduse de femei

I.V.: În alt registru, continuând, are Mazilu replică pentru un personaj de-al lui: „eu am ridicat problema, eu o relativizez!”. E o inconsecvenţă cronică!

M.C.: Mai este o replică memorabilă în Concurs, al lui Dan Piţa, tocmai am citat filmul, o spune, la un moment dat, regretatul, imens actor, Uritescu: „Nu e treaba mea, nu mă priveşte”. Această tentaţie de spălare pe mâini ca Pilat din Pont, în faţa oricărei probleme neaşteptate pe care ţi-o ridică realitatea, e foarte tipică pentru noi, şi vine iarăşi, din educaţie, şi din cei cincizeci de ani de comunism, în care oamenii au fost obişnuiţi că altcineva, şi anume sistemul, rezolvă pentru ei şi tu nu ai nicio responsabilitate. Tu trebuie doar să mănânci, să dormi, să ai căldură, şi să mergi o dată pe an în vacanţă.

I.V.: Şi să critici seara opţiunea de dimineaţă!

M.C.: Ascultând Europa liberă!

I.V.: Eventual!

M.C.: Acest orizont îngust a dus la o mentalitate foarte îngustă. Eu îi admir enorm pe cei care au reuşit să se adapteze foarte rapid după ’90 şi nu întâmplător femeile – nu sunt sufragetă – s-au adaptat cel mai repede. Pentru că 52% din întreprinderile înfiinţate după 1990 au fost conduse de femei!

I.V.: Asta e foarte interesant!

M.C.: Femei care în acelaşi timp erau mame, erau soţii! Ca femeie, după cele 8 ore de slujbă, sau în care ai condus o firmă, te întorci acasă, unde soţul întreabă „am butoni la cămaşă?” iar copiii spun: „mama, nu ne-am făcut temele!”

I.V.: Şi până la butoni e cămaşa, deci discuţia e sofisticată...

M.C.: De fapt, o femeie care are o familie are trei slujbe. Jos pălăria şi pentru că dacă românii au ieşit în stradă atunci, în ’89, şi apoi, în Piaţa Universităţii s-a strigat „există Dumnezeu”, asta o datorăm mamelor. Pentru că ele au ţinut vie această flacără pâlpâind a unei tradiţii, a unei credinţe, împotriva sistemului ateist...

I.V.: La Revoluţia română s-a strigat ceva ce nu s-a strigat la nicio altă revoluţie. „Vom muri şi vom fi liberi!” Nicăieri, la niciuna din revoluţiile din Est nu s-a strigat aşa ceva. Pentru că am vorbit de Franţa, şi dvs. nu aţi dat licenţa despre Tudor Arghezi, ci despre Jean-Luc Godard! În 1968, când apare cinematograful contestării. Anul 1968 e un an foarte important în lume! Nu e numai mai 1968...

M.C.: De Gaulle a venit la Bucureşti!

Săptămâna filmului francez era într-un Bucureşti comunist, în vreme ce elita românească muncea asuprită la Canal.  Manuela Cernat: „Stăteam să mă întreb oare când ieşim din sală, nu e cineva care închide uşa şi ne umflă pe toţi?”

I.V.: A venit, în miezul revoltei studenţeşti. Ceea ce l-a costat cumva, pierde alegerile mai târziu, este şi Woodstock... Cum a fost opţiunea dvs. pentru Godard şi de ce cinematograful ca formă de contestare?

M.C.: Văzusem Pierrot le Fou, un film absolut magic al lui Godard, şi a fost scânteia care m-a decis să mă concentrez pe acest subiect. Trebuie spus că în acei ani, noi încă aveam – sau poate tinerele generaţii care nu au trăit acel timp, din fericire, dar care, privind retrospectiv, au o imagine puţin prea neagră asupra perioadei ’60-’68. Deschiderea spre Occident a început în timpul  lui Gheorghiu Dej. Toată lumea vorbeşte despre Ceauşescu! Nu e adevărat! Ceauşescu când a venit a închis şurubul. Dej a fost cel care l-a deschis! România a fost un tărâm al paradoxului şi continuă să fie. În timp ce în ’58-’59 se strângea foarte tare şurubul şi erau noi procese politice şi intra în puşcărie toată generaţia lui Paleologu, în acelaşi timp veneau la Bucureşti, în România, în turnee, teatre din Franţa, Théâtre de l'Atelier, Théâtre de Colombier, venea Piccolo Teatro de la Milano, cu acel fabulos spectacol de commedia dell'arte al lui Giorgio Strehler... Se deschidea săptămâna filmului francez într-un Bucureşti comunist, cu filmul Prinţesa de Cleves (fr. La Princesse de Clèves), un film de epocă, despre aristocraţie, în costume somptuoase, în timp ce mare parte din elita românească era la Canal. Erau aceste două registre pe care, cred eu, Dej a încercat să le împace, să le atenueze puţin tensiunea. În momentul ruperii de Uniunea Sovietică, pentru că a existat acest moment... ţin minte că eram studentă când s-a discutat, cum se spunea pe atunci, s-a dezbătut, planul Valev, care apăruse în presa sovietică. România urma să devină o ţară eminamente agricolă, şi să fie împărţită între republicile socialiste din jur. Faptul că asistam la un asemenea moment, dragă Ionuţ, îţi mărturisesc că mi-a dat un fior pe şina spinării. Stăteam să mă întreb oare când ieşim din sală, nu e cineva care închide uşa şi ne umflă pe toţi? Spaima aceea ne-a însoţit pe toţi, foarte multă vreme. Eram în ultimul anul de facultate când George Litera mi-a propus să preiau de la el conducerea clubului studenţesc de la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde, iarăşi, un miracol, săptămânal, se aduceau de la ambasade filme străine. Acolo am văzut Pierrot Nebunul, de pildă. Şi urmau dezbateri – eu animam povestea, deschideam seara – şi urmau discuţii libere cu microfonul care circula prin sală! Discuţii libere! Deci un lucru aproape de neimaginat pentru acea epocă.

I.V.: Care nu era liberă şi care nu era despre libertate!

Dumitru Popescu, eminenţa „nu cenuşie, ci neagră”, a cinematografiei româneşti

M.C.: Care nu era despre libertate şi unde totul era controlat. Până într-o zi când, în timp ce vorbeam şi prezentam filmul, s-au deschis uşile, erau nişte uşi batante în spate, şi au intrat doi bărbaţi în haine de piele şi au rămas aşa. Şi am zis „asta a fost!” Au stat aşa o vreme. Apoi au găsit două locuri, s-au aşezat. A doua zi, m-a chemat Directorul Casei de Cultură şi mi-a spus că îi pare rău, dar trebuie să renunţe la colaborarea noastră. Asta se întâmpla în ’70. Deci deja începea să se strângă şurubul.

I.V.: Cinematograful nu mai putea să fie contestare, ca în teza dvs. despre Godard.

M.C.: Nu. Şi totuşi, generaţia ’70 a reuşit să se strecoare, pentru că acolo sus au existat şi nişte oameni care s-au prefăcut că nu înţeleg şi au dat drumul la nişte scenarii, s-au prefăcut că nu înţeleg vizionările, şi le-au dat drumul, au fost şi nişte cerberi înspăimântători, cum a fost Dumitru Popescu, eminenţa nu cenuşie, ci neagră, a culturii şi a cinematografiei...

I.V.: Şi, până la urmă, creatorul cultului personalităţii. Lumea uită, apropo de toate lucrurile acestea, care totuşi trebuie spuse. Nu putem relativiza orice. A fost creatorul cultului personalităţii, al lui Ceauşescu.

Festivalul de Film de la Costineşti şi presiunile asupra Manuelei Cernat. „Vă aduceţi aminte că vara trecută, la ediţia precedentă, vi s-au dezumflat cauciucurile de la maşina parcată în faţa hotelului Forum?”

M.C.: Am asistat în ultima vreme la o încercare de spălare, de uitare, de a amnezia. Mai e un moment pe care aş vrea să îl amintesc şi care, iarăşi, a fost foarte important. Extrem de atipic. Festivalul filmului de la Costineşti, înfiinţat în 1976, într-o totală libertate.

I.V.: Aş fi putut fi prezent atunci, tocmai mă născusem... aş fi putut fi prezent la prima ediţie...

M.C.: Da! Nu a fost deloc supravegheaţi de la centru. Festivalul depindea de CC al UTC, cum se spunea pe atunci. Am avut mână liberă. Programul, pliantele, am ales sigla festivalului, am ales tema muzicală – Adrian Enescu mi-a scris o temă minunată, iar dimineaţa, pe plajă, cu microfonul care circula, studenţii sau tinerii prezenţi în staţiune veneau să vorbească despre filmele văzute în ajun. S-au păstrat fotografii absolut incredibile. Sute de băieţi şi fete în costume de baie, care stau cu spatele la mare, marea e pustie, plaja e goală, pentru că toţi au venit aici, să stea de vorbă, cu Alexandru Tatos, cu Dan Piţa, cu Stere Gulea, cu actorii, cu Tora Vasilescu... Şi, repet, nimeni nu controla acele discuţii, care se făceau prin staţii. Poate că era undeva cineva care înregistra...

I.V.: Un dispecerat...

M.C.: Dar nimeni nu a intervenit. Şi acest miracol a durat trei ani. Sigur, că niciun miracol nu durează în România. Apoi eu am plecat din echipă şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea, pentru că.... să povestesc sau să nu povestesc...?

I.V.: Trebuie să povestiţi...

M.C.: În 1981, când pregăteam o nouă ediţie, colega mea şi buna mea prietenă, Ioana Creangă, mi-a şoptit că a auzit în culise că mi se pregăteşte eliminarea din festival. Atunci am mers la forul care ne patrona, la comitetul central al UTC, am bătut la uşă, am intrat, era un tovarăş pe care îl cunoşteam, m-am prezentat şi am spus: „am auzit că urmează schimbări la Festivalul de la Costineşti!”. „Da, tovarăşa, dvs. nu o să vă mai ocupaţi!” „Bine!”, am spus eu, „nicio problemă, o să vin ca spectator!”. Mi-a zis: „nu v-aş sfătui!” „Ba nu!” Mi-a spus: „Vă aduceţi aminte că vara trecută, la ediţia precedentă, vi s-au dezumflat cauciucurile de la maşina parcată în faţa hotelului Forum?” Am spus: „Bună ziua!”, am plecat, şi nu am mai pus piciorul la Costineşti până în 1991. Deci acelea erau timpurile.

I.V.: Era perioada delirului... perioada neagră!

M.C.: Da, fuseseră tezele de la Mangalia... deci, în acest context, au fost, totuşi, filme care s-au strecurat.

Odessa în flăcări, filmul la care Manuela Cernat a avut acces numai după venirea regimului Berlusconi

I.V.: Dacă licenţa i-aţi dedicat-o lui Jean-Luc Godard, aveţi o teză de doctorat cu o temă foarte actuală, astăzi...

M.C.: Of, din nefericire...

I.V.: Tema păcii şi a războiului în filmul european 1895-1970, iar teza e din 1974, dacă nu greşesc. Ea redevine actuală.

M.C.: Este, din păcate. Am avut şi o subvenţie UNESCO. Cartea a fost tradusă în limba engleză, în baza acestei subvenţii, şi a circulat şi în străinătate. Dar am căutat un subiect despre care să nu fi scris nimeni, niciodată, şi l-am găsit. Din păcate, este din nou de actualitate. Aş vrea să vorbesc şi despre un film dramatic de actual. În perioada interbelică, la începutul anilor ’40, când România intrase sub influenţa Germaniei, Ion Cantacuzino, care era directorul Oficiului Naţional Cinematografic, a căutat să iasă de sub umbrela germană şi a căutat o colaborare cu cinematografia italiană. Românii întotdeauna au ales răul mai mic. I s-a părut că dictatura lui Mussolini e mai blândă – şi era, într-adevăr, decât ce s-a întâmplat în Germania nazistă. S-au realizat atunci câteva filme de coproducţie. Ion Cantacuzino a înfiinţat şi o societate mixtă, CINEROMI – Cinematografia Română şi Italiană. Sub egida ei, au fost realizate câteva filme de mare importanţă, despre care nu s-a putut vorbi până în 1990. Unul dintre ele se cheamă Odessa în flăcări. Acţiunea se petrece la Odessa, este povestea unei soprane celebre din Basarabia, al cărui copil este răpit de autorităţile sovietice în urma ocupării Basarabiei. Ea pleacă în Uniunea Sovietică să îşi caute copilul şi, între timp, trupele române ocupă, eliberează Odessa, iar ea îşi eliberează copilul. Soţul ei este militar. Astăzi, când Odessa stă sub ameninţarea rachetelor ruseşti, filmul devine de o actualitate absolut înspăimântătoare. Trist este că despre acest film nu s-a putut vorbi nimic după 1948. Au dispărut toate copiile. După 1990 am căutat filmul în arhivele italiene şi mi s-a spus: „nu există, l-am căutat!”. Cum a preluat puterea un guvern de dreapta, cel al lui Berlusconi, după câteva luni, de la Centro Experimentale s-a sunat la Cinemateca din Bucureşti: „am găsit o copie a filmului Odessa în flăcări”. Nimeni, nicio televiziune din România, nu a difuzat încă filmul. Cinemateca română nu a catadicsit să subtitreze – pentru că ni s-a trimis o versiune italiană, şi atunci eu – mărturisesc, cu riscurile de rigoare – am găsit o copie pirat, am dat-o studenţilor mei basarabeni şi le-am spus: „băieţi, subtitraţi filmul şi puneţi-l pe internet!” Şi el se află acum pe internet şi poate fi găsit.

Experienţa gulagurilor şi problema cinematografului-martor. De ce filmările de la trecerea Prutului de către trupele române pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei au rămas nedifuzate?

I.V.: E o poveste care ne arată că există un trecut care rămâne istorie şi unul care se prelungeşte în noi, în actualitate, în dramele noastre.

M.C.: Mai sunt două filme foarte importante, realizate tot de Ion Cantacuzino, de această dată şi în calitate de scenarist, şi de producător, în regia lui Paul Călinescu. În momentul în care trupele române au trecut Prutul, pentru a elibera Basarabia şi Bucovina, ele au fost însoţite de operatorii oficiului internaţional cinematografic. Şi din materialul filmat de ei s-au realizat două filme documentare de lung metraj: Războiul nostru sfânt şi România contra bolşevismului, care au fost premiate la Festivalul Internaţional de la Veneţia. Într-unul din aceste filme, pentru prima oară, Europa şi lumea descopereau oroarea gropilor comune şi a execuţiilor sumare, cu pistolul în ceafă, după metoda NKVD-istă, oroarea lăsată de trupele sovietice în Basarabia şi în Bucovina. Acele imagini care ar fi trebuit să facă ocolul lumii, din păcate, au rămas zăvorâte în arhive. În 1945, când operatorii americani au descoperit în lagărele de la Buchenwald şi Auschwitz oroarea acelor locuri, şi s-au filmat, imaginile au fost incluse într-un scurt metraj, al lui Alain Resnais, Noapte şi ceaţă, care, fulgerător, a făcut înconjurul ecranelor lumii. Acest lucru ar fi trebuit să se întâmple şi cu imaginile filmate de operatorii UNC. Dar nu s-a întâmplat.

Activitatea CNC, transparenţă de faţadă

I.V.: Pentru că aţi vorbit puţin de instituţiile care se ocupă de cinematografie, sunteţi mulţumită de activitatea CNC?

M.C.: Nu, deloc!

I.V.: De ce?

M.C.: Deloc, pentru că e un continu subiect de scandal. Modurile în care sunt organizate concursurile continuă să fie deficitar. E o transparenţă de faţadă. Lumea se face că ştie, dar de fapt nu ştie. Există prea multe subiectivisme, şi prea puţin fair-play al celor care sunt chemaţi să judece scenariile şi să dea undă verde intrării în producţie. Iar grilele care au fost făcute sunt absolut aberante. Un regizor ca Dan Piţa nu ar avea şansa vreodată să facă film în România dacă s-ar lua după aceste grile.

I.V.: Din păcate, aceasta este o chestiune mai generală: comisiile, evaluările pe zona culturală au criterii care nu au de a face neapărat cu performanţa sau cu valorile care se înscriu. Sunt foarte subiective şi generalizate.

M.C.: Da, şi mai e ceva! Lentoarea inacceptabilă cu care se desfăşoară digitalizarea filmelor româneşti, starea deplorabilă şi degradarea continuă a unor capodopere, puţine, câte avem. De pildă, filmul Enigma Otiliei, al lui Iulian Mihu, în care cei doi operatori de geniu, Întorsureanu şi Fischer au brevetat un sistem unic atunci, în Europa, Grafis colorul, care permitea obţinerea unor tonalităţi foarte blânde de culoare. Se lucra atunci mai ales cu Acqua color iar culorile erau atunci foarte tari, pe când Grafis colorul permitea, iată, culori pastelate, cum e ceramica de pe această masă. Astăzi, dacă vezi în proiecţie filmul Enigma Otiliei, nu înţelegi de ce Grafis colorul a obţinut premiul de excelenţă la Milano în acel an, pentru că filmul are o culoare muştar şi nu se mai înţelege, nu mai are nicio vibraţie estetică. Am dat un exemplu. Dar sunt multe filme în care imaginea începe să fie arsă. Filme turnate în anii ’80 şi arată mai rău ca filme americane din anii ’30. Arhiva nu are personal, CNC-ul nu are suficient personal, nu se alocă fonduri, nu sunt destule aparate, destule maşini.

I.V.: Un alt paradox e că deşi au trecut treizeci de ani de la Revoluţie, încă totul pare de făcut. Mi se pare totuşi absolut incredibilă lentoarea de care vorbeaţi. Timpii sunt incredibili, şi nu putem da vina numai pe birocraţie. Este o explicaţie, dar e şi o formă de neasumare.

M.C.: Şi neasumare, şi cred că şi schimbarea aceasta, prea deasă, care e nocivă. Dar şi permanentizarea, înşurubarea unor persoane, pe anumite scaune, poate să fie contraproductivă de la un moment încolo. Dacă vezi că nu este performanţă...

I.V.: În cazul unora, nu schimbarea lor e problema, ci numirea. Nu trebuiau numiţi, nu schimbaţi. Dar e o problemă mai generală...

M.C.: Care ne depăşeşte.

„Viaţa mea a fost un miracol”: familia Manuelei Cernat. Tatăl, diplomatul din preajma lui De Gaulle; mama, descendenta familiilor nobiliare moldave

I.V.: Ştiu că aţi mai vorbit despre asta, dar e important, e destul de personal ce vă voi întreba. Aş vrea să vă întreb câte ceva despre familia dvs. V-aţi născut la Paris.

M.C.: Da, m-am  născut la Paris. Cred că toată viaţa mea a fost un miracol, aşa cum spunea Jean Negulesco, despre care am scris o carte. Viaţa mea a fost un miracol şi sigur că a început cu căsătoria mamei mele, care se născuse şi trăia în Moldova, la Iaşi. A fost absolventa unui liceu de prestigiu din Iaşi, şi în acelaşi timp urma, după amiaza, Academia pentru fiice de ofiţeri, întemeiată de Regina Maria. Fundaţia, se chema. Era descendenta unor vechi familii moldave care au dat culturii române câteva nume importante. Aici las familia mea deoparte. Aş vrea să vorbesc despre o altă durere de-a mea. Faptul că Luca Stroici, pe care Hasdeu îl considera întemeietorul filologiei române, cel care a tradus rugăciunea Tatăl nostru în limba română, şi a tipărit-o în limba română, este aproape necunoscut. Nu o să vă vină să credeţi, dar am avut un dialog cu un prelat extrem de mediatizat astăzi, nu o să îi dau numele... întrebam de ce nu se vorbeşte nicăieri despre Luca Stroici, iar el, având cam în jur de cincizeci de ani, m-a întrebat: „Cine e Luca Stroici?”

I.V.: Din cauza aceasta nu se vorbeşte. Ignoranţa!

M.C.: A apărut acum vreo doi ani în condiţii grafice absolut excepţionale, o Enciclopedie a Bisericii Ortodoxe Române, editată de Patriarhie. Un fel de dicţionar. Bineînţeles că am căutat repere la literele L şi S. Nu există Luca Stroici. Ctitor al Mănăstirii Dragomirna, alături de fratele său, Simion Stroici. Luca Stroici, o figură luminoasă în cultura română. Nu se vorbeşte despre el, nu e pomenit în manualele şcolare. Avem puţine personalităţi extraordinare, vorbesc de personalităţi culturale, în afara oamenilor de oaste. Bun, hatmanul Luca Arbore, hatmanul Sima Boldur, sunt cunoscuţi, dar cred că trebuie să îi facem dreptate şi profit de emisiune, de acest podcast, ca să vorbim şi despre Luca Stroici, care a fost şi unul dintre marii intelectuali ai epocii. Educat în Polonia. Avea una dintre marile biblioteci ale epocii.

I.V.: Care e relaţia lui cu familia dvs.?

M.C.: Sunt descendentă directă din familia Stroici. A fost şi cel mai longeviv dregător, pentru că a trecut prin şapte domnii şi şi-a păstrat funcţiile.

„Romain Gary i-a scris tatei să nu se întoarcă la Bucureşti. Dar el era un om de stânga”

I.V.: Aş vrea să vorbim puţin şi despre Mihnea Gheorghiu, pentru că aţi organizat la Academie, cu ocazia centenarului, o sesiune. Pentru cei care ne urmăresc şi sunt mai tineri: trebuie să ştiţi că era o generaţie extraordinară. Mihnea Gheorghiu, care a condus cinematografia românească foarte multă vreme, care a tradus foarte mult din limba engleză, parte din acel trio, alături de Alexandru Balaci din italiană şi Valentin Lipatti, din franceză. Trei mari traducători din literatură.

M.C.: Era şi un al patrulea, Mihai Isbăşescu, care era traducător din germană. Spuneam că viaţa mea ţine de miracol, pentru că am avut şansa să trăiesc într-o familie cu totul excepţională. Mama mea era sculptoriţă, scenaristă şi scriitoare. A scris scenariul filmului Vis de ianuarie al lui Nicolae Opriţescu, unul dintre frumoasele filme cu fundal istoric. E vorba de vizita şi concertul lui Franz Liszt la Iaşi. Tatăl meu, Iosif Igiroşianu, diplomat de carieră, mâna dreaptă a lui Nicolae Titulescu, l-a însoţit în mandatul de la Societatea Naţiunilor; romancier, a câştigat în 1938 premiul Nicolae Filimon, pentru romanul lui de debut, Nelinişti, bun prieten cu Mihail Sebastian, pe care îl găzduia în apartamentul lui de la Paris. Părinţii mei s-au cununat în 1944 la Herculane, unde Ministerul de Externe s-a refugiat în timpul bombardamentelor. Apoi, tata a fost trimis în misiune secretă la Paris, pentru a lua legătura cu Guvernul Generalului De Gaulle, şi a deschis Ambasada Română la Paris. A fost numit însărcinat cu afaceri externe, cum se numea pe atunci. Bun prieten cu Paul Claudel, cu Elena Văcărescu, cu Henry de Montherlant, o lume întreagă! La sfârşitul lui ’46, începutul lui ’47, când Ana Pauker i-a rechemat în ţară pe toţi diplomaţii, ne-am reîntors la Bucureşti, deşi bunul lui prieten, romancierul Romain Gary, care fusese între timp trimis la Ambasada de la Sofia, i-a scris să nu carecumva să te întorci în România, pentru că regimul comunist care se instaurează acum în ţările ocupate de ruşi este înfiorător. Dar el era un om de stânga, avea idealuri, şi ne-a spus: „eu sunt scriitor, ce pot să îmi facă? Nu am făcut politică”. Şi s-a întors. Mergând cu tramvaiul la ministerul de Externe, care era în clădirea actuală a Guvernului, a citit peste umărul unui vecin din tramvai, în ziarul lui: „Începând de astăzi, funcţionarii ministerului de Externe sunt disponibilizaţi”. Şi nu a putut nici măcar să intre să îşi ia lucrurile personale. Părinţii mei au divorţat întâi proforma, pentru ca mama să poată să intre în câmpul muncii. Din acest divorţ proforma s-a ajuns la un divorţ total, şi l-a cunoscut pe tânărul prozator Mihnea Gheorghiu, un intelectual seducător, şi un scriitor excepţional, traducător din Shakespeare, a scris o monografie Shakespeare extrem de inovatoare şi îmi pare rău că, la scurtă vreme, a apărut monografia lui Jan Kott, şi nu s-a mai vorbit deloc despre cartea lui.

I.V.: Shakespeare, contemporanul nostru.

Mihnea Gheorghiu, tatăl vitreg al Manuelei Cernat. Din culisele Revistei Secolului XX: „a dus muncă de convingere să pună pe copertă pictura lui Picasso, Porumbelul păcii, doar pentru că era un nume occidental”

M.C.: Nu s-a mai vorbit deloc nici despre viaţa lui Shakespeare, care, în opinia mea, foarte subiectivă, este la fel de interesantă şi ar merita să fie republicată. În perioada copilăriei mele, Mihnea Gheorghiu era cronicar de teatru, fusese dat afară din partid, pentru că făcuse parte din grupul de spionaj anglo-american, din grupul lui Gigi Tomaziu. Cartea Operaţiunea Autonomous vorbeşte pe larg despre prezenţa lui în acel grup. Acel moment în biografia lui i-a oferit o umbrelă, o formă de protecţie, pentru că deşi dat afară din PCR, a continuat să publice şi a fost oarecum tolerat, iar mai târziu a revenit în centrele de decizie politică. În 1961 a înfiinţat revista Secolul XX.

I.V.: O revistă excepţională.

M.C.: Mă doare mult că astăzi nu se mai vorbeşte despre el, ca fondator al acestei reviste, şi este pomenit doar Dan Hăulică, cel care a venit mult mai târziu în echipă.

I.V.: Şi apoi Ştefan Augustin Doinaş, care a condus-o şi a fost redactor şef-adjunct o vreme.

M.C.: Apoi Alina Ledeanu...

I.V.: O revistă extraordinară de deschidere spre literatura mare europeană.

M.C.: O revistă care a fost făcută cu mare bătălie. Îmi aduc aminte, pentru că trăiam asta în casă, discuţiile interminabile şi lupta pe care, de pildă, a trebuit să o ducă, pentru a pune pe copertă, celebra pictură a lui Picasso, Porumbelul păcii. Pentru că era un nume occidental. Deci a fost realmente o bătălie. Avea în redacţie doi oameni. Unul dintre ei era Georgeta Horodincă. Amândoi erau de un stângism... şi de o obtuzitate ideologică incredibilă! Avea de luptat nu doar cu cei de sus, dar şi cu cei din interior, care făceau jocul cenzurii. Şi totuşi a reuşit să învingă şi revista a fost absolut fenomenală. Să nu uităm că acolo a apărut pentru prima dată O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, a lui Soljeniţîn, au apărut texte occidentale, se vorbea despre nume interzise, despre Pasternak etc.

I.V.: O revistă extraordinară, cei care o aveau erau privilegiaţi!

M.C.: Apoi a scris scenariul filmului Porto-Franco, turnat la Sulina, în regia lui Paul Călinescu. Vă daţi seama că, cunoscându-l eu atunci pe Paul Călinescu, multă vreme nu am ştiut că era autorul filmelor România, luptă contra bolşevismului şi Războiul nostru sfânt. El se făcea că filmele nu au existat. Toţi cei care ştiau se făceau că au uitat. Deci memoria a trebuit uneori să fie pusă la ascundere.

Filmul, punte între om şi Dumnezeu. Despre aura mesianică a filmelor lui Dan Piţa şi atacul staliniştilor la adresa metaforei ca drept al regizorului

I.V.: Foarte bine că aţi făcut această sesiune la Academie cu prilejul centenarului naşterii lui Mihnea Gheorghiu. Pentru că ne-am întors la film, dacă aţi da o definiţie, aţi răspunde întrebării la ce bun filmul în viaţa noastră, care ar fi aceea, care ar fi răspunsul?

M.C.: În primul rând, cred că cea mai frumoasă definiţie a fost dată de Mircea Eliade, care a spus că filmul este aidoma visului. Are aceleaşi mecanisme. Ne face să visăm. Să trăim în altă lume. Să cunoaştem. Să ieşim din carcasa noastră pentru două ore şi să trăim poveşti de iubire, lupte de capă şi spadă, scene de război, momente de science-fiction, ne face mai buni, mai cultivaţi, mai altruişti. Ne face să înţelegem că viaţa nu este numai umila noastră persoană, ci ceva mult mai amplu. Ne face să înţelegem că există cineva, acolo sus, care dirijează acest mecanism uriaş. În fiecare film, există, chiar dacă nu l-a dorit regizorul, un mic element mesianic. În România avem un regizor care absolut în toate filmele lui a avut această dimensiune mesianică, şi el este Dan Piţa, începând cu Concurs, Dreptate în lanţuri, Pepe şi Fifi, Hotel de lux, un film extraordinar, făcut după 1990, de mare curaj, de mare implicare în actualitate, pe care au sărit să îl sfâşie criticii de film, stalinişti din anii ’50, care au schimbat lupul în blană de oaie şi au început să nege regizorului dreptul de a se exprima prin metaforă. Atunci a început lupta împotriva metaforei, care a fost, într-un fel, şi lupta împotriva unei dimensiuni estetice a cinematografului românesc, pe care acum o redobândim. Publicul, şi pe bună dreptate, s-a săturat nu într-atât de filme făcute dintr-o realitate neagră, dar de filme făcute de producători abili, care ştiu să încaseze bugete uriaşe, montând filme cu un foarte mic număr de secvenţe, în care nu se întâmplă aproape nimic, dar banii merg, şi spectatorul iese din sală profund plictisit şi nevrând să mai vină a doua oară. Acela e genul de film care a golit cinematografele româneşti. Dar acel public începe să se reîntoarcă la filmele româneşti, şi asta mă bucură. Un rol important l-a avut TIFF-ul lui Tudor Giurgiu, un regizor pe care eu îl preţuiesc mult şi ca producător. Dar şi pentru că a reuşit să facă din TIFF un eveniment internaţional, la care a adus nume şi teme incredibile.

I.V.: De douăzeci de ani!

M.C.: Are longevitate, are continuitate, lucru foarte importante în România de astăzi, deşi au început să apară multe festivaluri de film mici, în localităţi mai mici, unde se oferă publicului care altfel nu ar intra într-o sală de cinema, posibilitatea să vadă şi filme româneşti. Mă gândesc la festivalul Toamnă la Voroneţ, de la Gura Humorului. Şi mai sunt, la Târgu Mureş, la Iaşi, zilele filmului românesc.

I.V.: Cel de film istoric de la Râşnov.

M.C.: La Timişoara... deci sunt mici insule.

I.V.: Festivalul de Film Central-European...

M.C.: Da, Festivalul de Film din Bucureşti, al Danei Dimitriu... deci sunt insule de cultură cinematografică şi iradierea lor duce la formarea unui ocean de cultură cinematografică...

Indira Gandhi, Federico Fellini, Luchino Visconti: întâlnirile cardinale ale Manuelei Cernat, dincolo de amintirile dintr-o Cuba mai liberă decât România

I.V.: Un arhipelag! E ceva în scenariul biografiei dvs. care aţi fi vrut să nu fi fost aşa, să schimbaţi, sau este exact scenariul pe care vi l-aţi dorit?

M.C.: Dumnezeu m-a hărăzit cu un dar extraordinar. Uit lucrurile neplăcute. Nu îmi aduc aminte decât lucrurile frumoase. Şi din fericire am atât de multe lucruri frumoase la care să mă gândesc... dacă m-ai ruga acum să numesc trei, aş spune aşa: întâlnirea cu Indira Gandhi, în India, în 1970, întâlnirea cu Federico Fellini, la Cine Cita, şi întâlnirea cu Luchino Visconti, la Festivalul Filmului de la Moscova, culmea. Sunt trei momente care mi-au marcat cu siguranţă destinul. Şi, să nu uit, de asemenea, un sejur, o lună petrecută în 1970 în Cuba, când am cunoscut regizori absolut extraordinari, începând cu Tomás Gutiérrez Alea, artişti de fibră occidentală, care se luptau cu un regim opresiv, dar mai puţin opresiv decât cel din România, din 1970. Cuba mi s-a părut atunci mai liberă decât România...

I.V.: Şi în final, un gând, pentru cei care privesc acest podcast, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu?

M.C.: Să aibă încredere în destinul lor, în destinul României, să citească istorie, să nu uite că au în urmă o tradiţie foarte frumoasă, şi culturală, şi istorică, şi de iubire de patrie. E foarte important să nu plece din acest loc. Mama mea, înainte să plece la Dumnezeu, mi-a spus, în 1996: „să nu uiţi că rădăcinile noastre sunt aici. Aşa să îţi înveţi şi copiii!”

I.V.: Mulţumesc mult, doamna profesoară, pentru această discuţie!

M.C.: Şi eu!