Așteptarea care doare
0
Probabil mulți dintre noi încă își amintesc de zguduitorul caz al soților Marius și Ruth Bodnariu, cărora în urmă cu 9 ani serviciul finlandez de protecție a copilului „Barnevernet” le-a luat în custodie cei cinci copii, Eliana - 9 ani, Naomi - 7 ani, Matei - 5 ani, Ioan - 2 ani și Ezekiel -4 luni, pe motiv că ar fi existat suspiciuni cu privire la rele tratamente aplicate minorilor. Cazul a determinat proteste la nivel global împotriva Norvegiei, iar autortățlile statului român au declarat că tot ce pot face e să monitorizeze cazul.
Mai mult, într-un răspuns la o interpelare din partea Comunității Penticostale din România, ai cărei membri erau cei doi părinți, Ministerul Afacerilor Externe atrăgea atenția că sistemul de protecție a copilului din Norvegia „este complet descentralizat, nefiind admise imixtiuni din partea autorităților guvernamentale centrale în activitatea serviciilor locale. În egală măsură, instituțiile locale sunt refractare față de intervențiile externe, exercitate pe canale diplomatice și consulare”.
Soții Bodnariu și-au recuperat în 3 iunie 2016 toţi cei cinci copii, bebelușul după 4 luni, ceilalți după mai bine de 7 luni de custodie a statului norvegian asupra lor, după care au revenit definitiv în România. Cazul lor, din păcate nu a fost singular, nenumărate alte familii de români având parte de tratamente asemănătoare în țările nordice, dar și în Germania. Copiii români din diaspora reprezintă o categorie vulnerabilă care se confruntă cu multiple provocări în țările de adopție.
Potrivit datelor oficiale, se estimează că peste 600.000 de copii români trăiesc în afara granițelor țării, cei mai mulți fiind în Italia, Spania, Germania și Regatul Unit. Acești copii se adaptează unor medii culturale și lingvistice diferite, iar în contextul legislațiilor de protecție a copilului din aceste țări, se pot confrunta cu situații complexe, de multe ori neînțelese sau insuficient reglementate pentru a ține cont de specificul lor cultural.
În multe state europene, legislația de protecție a copilului este strictă și pune accentul pe intervenții prompte în cazurile în care există suspiciuni de abuz, neglijență sau comportament inadecvat din partea părinților. Așa cum s-a întâmplat în cazul soților Bodnariu, în Norvegia, instituția Barnevernet poate interveni prin separarea copilului de familie, chiar și în cazuri considerate minore în alte țări, cum ar fi diferențele în modul de disciplinare a copilului. Astfel de intervenții au fost intens mediatizate și au generat dezbateri aprinse în rândul comunităților românești din diaspora.
Pentru familiile de români, asemenea măsuri sunt adesea percepute ca abuzive, dat fiind că diferențele culturale nu sunt întotdeauna luate în considerare. Spre exemplu, în unele țări este considerat inacceptabil ca părinții să ridice tonul la copii, lucru ce poate atrage investigații sociale. Totodată, în cazurile în care părinții au un statut incert din punct de vedere juridic sau se află într-o situație economică fragilă, autoritățile străine pot considera că mediul de acasă nu este unul adecvat pentru creșterea copiilor. Rezultatul este că mulți părinți români se tem de instituțiile de protecție a copilului și au reticențe în a solicita ajutorul serviciilor sociale, de teamă că ar putea pierde custodia copiilor.
Soluția cea mai potrivită pentru a preîntâmpina astfel de situații ar fi adoptarea unei legislații unitare pe întreg teritoriul Uniunii Europene cu privire la drepturile copiilor din familii de emigranți. Dar până când acest deziderat va fi îndeplinit, statului român îi revine responsabilitatea de a interveni pentru a proteja interesele copiilor români din străinătate. În primul rând, ar fi esențial ca România să încheie acorduri bilaterale cu statele unde există comunități mari de români, pentru a stabili un cadru clar de colaborare în cazurile de protecție a copilului. Prin aceste acorduri, autoritățile române ar putea participa la deciziile care privesc copiii români și ar putea furniza consiliere culturală autorităților locale, astfel încât acestea să înțeleagă mai bine specificul familiei românești.
În al doilea rând, ar fi necesar ca ambasadele și consulatele române să ofere asistență mai activă părinților care se confruntă cu anchete sociale. Personalul diplomatic ar putea primi instruire în domeniul protecției copilului pentru a putea intermedia relațiile între părinți și autoritățile străine și pentru a le oferi părinților suport juridic și informațional. Totodată, ar fi important să se organizeze campanii de informare pentru părinții români din străinătate, pentru a le explica specificul legislației de protecție a copilului în țările de reședință.
În plus, statul român ar putea dezvolta un sistem de consiliere telefonică și online pentru familiile din diaspora, unde acestea să poată primi suport în momentele de criză, inclusiv ajutor psihologic și juridic.
În concluzie, protecția copiilor români din diaspora necesită o abordare coordonată, atât la nivel de legislație și parteneriate internaționale, cât și prin sprijin direct oferit familiilor. Implementarea unor măsuri prompte și eficiente de către statul român poate asigura respectarea drepturilor copiilor și poate preveni situațiile în care aceștia sunt separați de familiile lor fără o analiză detaliată a contextului cultural și familial.
Se încarcă comentariile...
