Armata europeană comună, iluzie sau realitate?

Preşedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso, în timpul unei conferinţe de presă pe tema industriei pentru apărare europeană, la Bruxelles, pe 24 iulie 2013 FOTO Reuters

Politic vorbind, iată, foarte pe scurt, etapele evoluţiei acestui proiect. După încheierea celui de-al doilea război mondial, pe 4 martie 1947, Franţa şi Marea Britanie semnează Tratatul de la Dunkuerque ca formulă de alianţă şi asistenţă mutuală împotriva unui eventual atac german ca reacţie la înfrângerea din război (având în amintire reacţia germană după Tratatul de la Versailles la încheierea primului război mondial).

În 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, ia naşterea Uniunea Europei Occidentale, dotată cu o structură aliată de comandament. Ţările occidentului european (cu excepţia Irlandei, Suediei, Finlandei şi Austriei) semnează alături  de SUA şi Canada Tratatul Atlanticului de Nord, organizaţie militară defensivă care, din 1951, în perioada războiului din Coreea, devine Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

La inceputul anilor '50, se incearca si formula Comunitatii Europeane de Aparare (Franta, Italia, Germania plus statele Benelux), un tratat semnat dar niciodata intrat in vigoare datorita pozitiei Generalului de Gaulle care estima ca o asemenea uniune ar duce la o pierdere de suveranitate si o cedare partiala a controlului. Aceasta duce la noi negocieri care se finalizeaza prin crearea UEO ( Uniunea politica a europei occidentale).

În 1996, UEO primeşte din partea NATO misiunea de a constitui o identitate europeană de securitate şi apărare în cadrul NATO, principiu care a fost înlocuit ulterior de Politica comună de apărare şi securitate. Tratatul de la Lisabona transferă către UE toate competenţele UEO. În data de 16 decembrie 2002 este semnat un acord de parteneriat strategic între UE şi NATO (acordul Berlin Plus) care permite UE accesul la resursele şi structurile NATO precum şi folosirea capacităţilor operaţionale şi structurilor de comandament aliate.

La 1 ianuarie 2003 începe în Bosnia-Herţegovina prima operaţiune europeană civilă de gestionarea crizelor, iar câteva luni mai târziu, în martie 2003, forţa europeană militară înlocuieşte în teren trupele NATO în Macedonia prin operaţiunea EUFOR CONCORDIA. Pe 12 iunie debutează în RP Congo o altă misiune, ARTEMIS, prima în afara cadrului Berlin Plus. În iulie 2004 este creată Agenţia Europeană de Apărare, iar pe 17 iulie 2004 debutează în Georgia operaţiunea EUJUST THEMIS, prima operaţiune comună a UE pentru apărarea valorilor statului de drept.

Pe 20 februarie 2009, Parlamentul European se exprima în favoarea instituirii unei „forţe armate europene sincronizate (SAFE - Syncronized Armed Forces Europe)“. 

Politica comună de apărare şi securitate include definirea progresivă a unei politici de apărare comune a Uniunii. Va conduce la o apărare comună din momentul în care Consiliul European, în unanimitate, va decide în acest sens.

                                                                                                            Articolul 42 din Tratatul UE

Problema este că, deocamdată, nu există o instituţie a armatei europene, iar toate operaţiunile se bazează pe forţe puse la dispoziţie de armatele naţionale, reunite în diverse formule a căror geneză datează de la începutul anilor '90. Printre acestea se numără: EUROCORPS (forţa de reacţie rapidă) având în componenţă unităţi germane, belgiene, spaniole, franceze şi luxemburgheze, EUROMAFOR grupând unităţi navale spaniole, franceze, italiene şi portugheze precum şi forţe aeriene din Belgia, Germania, Spania, Franta, Italia, Marea Britanie şi Olanda care fac parte din Grupul aerian european.

În plus, mai există şi o Forţa de jandarmerie europeană (EuroGendFor sau FGE) care grupează forţe de poliţie cu statut militar: Garda Civilă spaniolă, Jandarmeria franceză, Carabinierii italieni, Jandarmeria regală din Olanda, Garda naţională republicană portugheză şi Jandarmeria română. Atenţie, subliniem din nou faptul că aceste entităţi, cel puţin în acest moment, sunt distincte de UE, iar baza juridică de acţiune ţine în primul rând de natura acordurilor bi sau multilaterale.

Decizia de a merge mai departe pe linia constituirii unei armate europene este, evident, una de natura politică şi merge în paralel cu un sistem de unificare şi standardizare a producţie de armament. Lucrurile nu sunt deloc simple deoarece decizia politică trebuie dublată de un foarte complex cadru juridic care să determine în primul rând statutul soldatului european, linia de comandă şi control, termenii prin care statele membre vor fi obligate să contribuie cu unităţi militare şi să asigure sprijinul logistic necesar.

Dacă, până acum, participarea la constituirea unor grupe de luptă era pe baza de voluntariat, o decizie politică în favoarea armatei europene va institui nu numai obligativitatera de participare, dar va stabili şi nivelul de competitivitate al trupelor şi echipamentelor, lucru deosebit de dificil pentru unele ţări care-şi permit doar dotări de tip second hand...

Rămânând pe plan politic, decizia europeană va trebui să fie însoţită şi de un pachet de definiţii reglementând tipurile de intervenţii, operaţiuni sau parteneriate pe care le poate angaja viitoarea armată europeană. Aceasta înseamnă că, din nou în parteneriat cu NATO, se va discuta despre ceea ce înseamnă zonele de interes proprii ale acestor organizaţii în afara teritoriilor lor de „competenţă clasică", lucru cu atât mai important cu cât se observă o creştere exponenţială a riscurilor asimetrice şi o tendinţă din ce în ce mai marcată de destabilizare a unor zone de importanţă strategică pentru economia europeană şi cea mondială. Se va discuta despre proiecţia comună sau separată de forţe în asemenea zone, despre sprijin reciproc în misiunile separate.

Poate fi, dacă aceasta se va întâmpla, un răspuns logic la presiunea continua a americanilor, dornici să-şi vadă aliaţii europeni reuniţi într-o formula militară competitivă şi tehnologic performantă, ceea ce ar uşura efortul de menţinere a tradiţionalei umbrele de securitate a SUA concentrată în acest caz doar la bazele strategice, în special nucleare.Tot din punct de vedere politic, un asemenea pas ar fi esenţial în definirea identităţii şi credibilităţii europene, o susţinere vizibilă a statutului la care aspiră, acela de jucător geo-strategic.

Cheia se află însă în calitatea şi performanţele industriei de apărare şi în posibilitatea de a vedea ca s-ar putea pune cap la cap câteva dintre capacităţile de producţie şi s-ar putea demara procesul de standardizare. Mâine vom vorbi despre mizele economice ale problemei.