Antenele sau cum devine România ţara legilor de murături

Săptămâna pe cale să se încheie a dovedit cât de fragil este statul de drept în România. Cât de uşor se pot cere de diverse instituţii care se presupune că în cei 26 de ani de când fiinţează au aflat care le e rostul încălcări ale legilor ţării şi cât de prompt li se dă satisfacţie. Pretinzând-se că astfel s-ar respecta drepturile omului ori dreptul la liberă exprimare.

Din vara anului 2014 se cunoşteau toate detaliile sentinţei judecătoreşti în cazul ICA. Un dosar voluminos, un dosar cu îndelungată istorie în care „profesorul” Dan Voiculescu  deţinea rolul de inculpatul principal. El fijnd principalul autor al unui imens prejudiciu adus Statului român. Stat ale cărui instituţii specializate aveau obligaţia expresă de face tot ceea ce este legal posibil în vederea recuperării pagubei.

Nu doar inculpatul devenit condamnat şi numeroasa lui familie, ci şi angajaţii trustului INTACT, cărora le era foarte bine cunoscut detaliul că d-na Camelia Voiculescu, actuala patroană a respectivei mega-instituţii de presă, e fiica lui Dan Voiculescu ştiau că procesul de recuperare vizează şi intrarea în proprietatea Statului şi apoi valorificarea sediilor din care emit cele cinci televiziuni aflate în portofoliul familiei Voiculescu. La fel cum ştia orice om cât de cât informat din România. La fel cum ştia întreaga opinie publică românească. Cum trebuiau să ştie toate partidele politice, fie şi numai pentru motivul că au organisme ori departamente specializate de relaţie cu presa. Unde mai pui că o parte dintre aceste partide întreţineau la vedere relaţii speciale şi foarte puţin ortodoxe cu respectivul trust. Care numai chiar de echidistanţă nu poate fi acuzat. Cum ştiau şi Guvernul, Preşedinţia şi Parlamentul, cum ştiau şi membrii controversatului şi pestriţului Consiliu Naţional al Audiovizual.  Pestriţ în ceea ce priveşte calităţile umane şi profesionale ale persoanelor ce îl compun, altminteri destul de roşu din punct de vedere politic.

Oricât de amplă a fost operaţia de manipulare şi intoxicare a opiniei publice pusă la punct şi trecută în undă de trustul felixian în vara anului 2014, nici măcar unui singur om cu scaun la cap de pe teritoriul României şi din afara ei, om interesat de actualitatea românească, nu îi era neclar că preluarea de către Stat a sediului impunător al Antenelor e strict legală şi nu are nicidecum drept obiectiv oprirea emisiei acestora. Ori vreun atac la adresa dreptului de informare sau de exprimare.

Patronatul trustului ca şi armata lui de directori, de birocraţi, de funcţionari mai mari sau mai mici au avut din august 2014 şi până în februarie 2016 timp suficient pentru a găsi toate soluţiile necesare spre a nu compromite nici măcar un singur minut emisia. Pentru a nu afecta nici măcar un sfert de oră funcţionarea normală a celor atât de invocate cinci televiziuni. Cu atât mai mult cu cât ANAF a tergiversat în mod suspect, suspect şi nu prea, punerea în aplicare a sentinţei.

Nu prea fiindcă, după cum bine ştim cu toţii, PSD şi celelalte partide aliate (UNPR şi ALDE) la guvernarea ce s-a sfârşit brusc la începutul lunii noiembrie a anului 2015 se numărau printre cei ce nu erau atinşi nici măcar cu o floare în pretinsele dezbateri politice desfăşurate cu predilecţie sub cupola cu iz mafiot a Antenei 3. Iar ANAF este o agenţie guvernamentală al cărei şef este numit politic. Resorturile complexe ale acestui nu prea s-ar cuveni să facă obiectul unei serioase investigaţii pe care sper să o dispună premierul Dacian Cioloş şi ministrul Finanţelor, doamna Anca Dragu. Chiar dacă în intimitatea respectivului nu prea sunt amestecaţi şi Administraţia Prezidenţială, şi preşedintele Klaus Iohannis şi supra-preşedintele Dan Mihalache, acesta din urmă amic de călătorii şi tovarăş de libaţii nocturne ale d-lui Mihai-Emanuel Gâdea, director general al Antenei 3.

La începutul săptămânii ce stă să se încheie, ANAF s-a hotărât în fine să respecte şi să pună în aplicare legea. O lege care nu e nicidecum „un banal act birocratic”, aşa cum iresponsabil a declarat dl. Klaus Werner Iohannis, dezamăgitorul preşedinte al României. Aflat el însuşi în conflict cu legea şi tot în afaceri imobiliare. Trezirea ANAF a determinat mobilizarea fără precedent a mai multor instituţii ale Statului. Care şi-au înfrăţit glasurile cerând la fel de iresponsabil şi de inconştient precum preşedintele Klaus Iohannis punerea în cui a legii. Vorba unui hâtru de pe facebook: Numai DNA s-a abţinut.  Deschizând prin înfrăţire drumul spre anarhie fiscală. Fără a plăti pentru aceasta nici măcar prin creşterea în proporţie geometrică a numărului de dislike-uri şi unlike-uri ori prin usturătoarele comentarii de care a avut parte pe pagina sa de facebook preşedintele Iohannis. Care sper să rămână în mintea alegătorilor şi peste patru ani când acelaşi Klaus Werner Iohannis, preşedintele cu orar redus şi răspundere limitată al României, le va cere din nou votul.

Ce se întâmplă de fapt? Preşedinţia, Parlamentul, partidele politice, acestea din urmă aflate în campanie electorală şi cărora mintea le e înceţoşată neştiind foarte bine din ce zonă îşi vor recruta votanţii, din cea a partizanilor ori din cea a adversarilor Antenelor, revelator în această privinţă fiind cazul PNL, se pregătesc şi se întrec pesemne să transforme România în ţara Conului Leonida. România va deveni graţie acţiunii lor bolnave ţara legilor de murături. Ţara în care nimeni, nici un cetăţean nu va mai trebui nu doar să nu mai plătească ceva, ci nici măcar să mai respecte vreo lege. Fiindcă garantul aplicării legilor şi al Constituţiei României, preşedintele acesteia, individul care răspunde la numele de Klaus Werner Iohannis, şi-a îngăduit să califice legea „un banal act birocratic”. Dovedind astfel veridicitatea a  ceea ce spuneam la începutul acestui editorial. Şi anume cât de fragil este statul de drept românesc. La mai bine de 26 de ani în care ne închipuim că el ar exista. Dar şi cât de mulţi sunt iresponsabilii şi impostorii ce au ajuns să îl conducă. Fiind şi numiţi, şi aleşi în funcţii pe care nu merită defel.