Animalul spaimei seamănă cu o tenie tuciurie şi ştirbă

„În anii '50, spaima a decăzut de la înălţimea ei de fiară căzută printre noi, din afara lumii noastre, una metafizică sau religioasă.

Ni s-a arătat ca o sălbăticiune cu păr aspru şi strălucitor, venită din pădurile şi râpile umede ale patriei. Şi această sălbăticiune, pofticioasă şi nesigură, a tot decăzut în anii care au urmat. Astăzi, disperarea seamănă cu un stomac stricat, cu lipsa unui kilogram de cartofi sau cu omul politic, care trăieşte urât. Ca un belfer, călare pe trupul puhav al Poporului. Unii dintre ei, mai noi, seamănă cu o tenie tuciurie şi ştirbă, ce-a odrăslit dintr-un dulău prea gras."

Cel care vorbeşte aşa, cu o gură aurită, este şi el ştirb. Şchiop. Degetele lui au urme îndesate de tutun. Rănile maronii i s-au urcat pe obraz. Toată istoria răpunerii monstrului invizibil care produce disperarea socială se poate citi pe chipul lui. Domnul M. îşi poartă cu demnitate hainele tinereţii, uzate la sânge. A făcut închisoare politică în ultimul eşalon din anii '80. Are aproape 90 de ani.

„Cred că în anii '50 spaima aceea a decăzut din rândul speciilor spirituale. Disperarea, cum am prins-o eu, venea din afara lumii noastre. Ca un bolovan venit din cer. Din anii '50, însă, a devenit un fenomen animalier. Noua specie mânca fripturi ca şi noi, bea vârtos, râdea în hohote, când avea burta plină. Nopţile şi le petreceau în paturi mari şi moi, furate de la alţii. Fiecare stătea mândru la casa lui. Când ieşeau din bârlogul intim în spaţiul public, deveneau toţi, dintr-o dată, fiare. Noii lideri semănau cu o haită de lupi, care colindau satele şi oraşele. Sfâşiau ce le ieşea în cale. Îşi frecau burţile roşii până la sânge de ferestrele micuţe ale ţăranilor şi proletarilor.

Erau animale pursânge, din familia princiară a celor din întunericul umed. Şi foarte crude. Deţineau darul de a pătrunde în ce avea mai dulce viaţa - împăcarea, uşoara tristeţe de a fi om, apoi proaspăta poftă de a fi liber. Simţeau vulnerabilitatea la toţi cei cu suferinţă de om. Erau absolut siguri de forţa lor şi de extraordinara pricepere în a sfârteca suflete. Cei care au scăpat din ghearele lor, după anii '60, au rămas cu un curaj adevărat şi c-un suflet puternic.

Posedasem toţi românii, până la urmă, în anii '50, fiare şi victime, inspiraţia secretă a urii. Prin anii '70, nu mai disperam. Uitam, însă, arta marii spaime. Găsisem lucruri despre frumuseţea vieţii, pe care, în alte condiţii, nu le-am fi aflat vreodată. Fusese un fenomen al disperării în masă. Conştiinţa, ultragiată la sânge, se lua la trântă cu perfecţiunea. N-am ştiut vreodată scopul urii. Unde ducea nebunia asta? Era o ură perfectă? Simţisem vitalitatea lupilor de aproape. În trup, în sânge, prin sudoare. Cu asemenea interogaţii interioare şi cu puterea de victimă ce se salvează, am văzut bine uşoara degradare a lupilor în anii '70."

Domnul M. era al unsprezecelea deţinut politic pe care-l interogasem. Nu era greu de găsit. Prin 1997, purta viorele la butonieră în saloanele partidului aflat la putere. Despicătura cărnii lui albe de la gât îmi vorbea despre tinereţe. Era perfect pentru spectacolul amestecat al anilor 2000. Îşi înjghebase o costumaţie pe potrivă. Îmi făcea impresia aceea de bătrân foarte citit, care se ocupă prea mult de lucruri simple, dar şi murdare. Îmi închipuiam că doar el ştia unde a fost ascuns ceea ce fusese bun în comunism. Nu doar răul general mă interesa. M-aş fi bucurat să aflu cum s-au salvat oamenii, cum şi-au exersat curajul sau demnitatea aceea care nu ne părăseşte nicicând. În comunism, oamenii au făcut o mulţime de lucruri simple şi proaspete. O-o, exista undeva, depusă în memorie, prospeţimea anilor '70!

„Prin anii '70, lupii bătrâni năpârliseră. Lupii ideologiilor de stânga se corciseră, între timp, în toată Europa, de la stres. La noi, s-au corcit cu tinerii tehnicieni. Specia acelei fiare, cu idei simple, cu dinţi de oţel şi cu păr cu firul gros şi lucios, prăduise până atunci toate spiritele: filozofi, poeţi, ingineri, avocaţi. Toţi de şcoală veche. Sentimentele nobile ale înaltei societăţi interbelice au putrezit în maţul lor gros, amestecate cu mormane de fripturi de porc. Fiarele s-au corcit după atâta hrană produsă prin violenţă.

Arătau lingave acum, nesigure pentru a mai crea spaime mortale. Vorbeau deja gângav. Animalul corcit, care producea spaima, semăna cu Liderul. Cu Ceauşescu. Se îmbrăca ciudat, mânca pe sponci, bea apă. Făcea uşor diabet. Avea carnea moale de chinez sau de nord-coreean, moliciuni produse de spaime abdominale. Îi urau pe cei normali. Minţeau tot timpul, în cuvântări sau în documentele oficiale. Disperarea coborâse iar un ton pe scara spiritului diabolic. Oamenii din jurul lor deveneau disperaţi de la frigul din apartamente sau de la lipsa unui kilogram de carne. Disidenţii erau sfâşiaţi în închisori de hoţii de buzunare. Rar de tot, erau puşi la treabă criminalii."

După anii '80, fiara corcită a domnului M., care producea spaime sociale, şi-a împrăştiat mădularele peste tot. Ba apărea lângă Popor, ca un lup gângav, înconjurat de o armată de dulăi, cu gât alb, graşi şi romantici, ba ca un rinocer din lut, plin de crăpături, de la îmbătrânire urâtă a întregului sistem. Întregul sistem ideologic îmbătrânea atât de lent şi de urât, încât spaima se reîntorcea când şi când cu încărcătură preistorică. Dacă nu metafizică, atunci una a putreziciunii vegetale. Monstrul venea din pământ. Ceva se află şi acum sub zidul Casei Poporului.

Îi ascultasem mult pe disidenţii rămaşi în politică. Voiam să aflu mai ales de ce îmbătrâneşte atât de urât lumea noastră în jur. Ce se întâmplase cu spaima aceea nedemnă din anii '50, '60, '80? În anii mei, de după 2000, o simţeam împrăştiată în aer. În mii de elemente urâte. Se volatilizau în psihic. Toţi o inhalam neputincioşi. Nimeni dintre oamenii plătiţi bine de stat nu se mai interesa de sănătatea naţiunii, sau cum se spune, a poporului. Chiar cuvintele astea mari le făcea rău fizic. Trăiam cu toţii nopţi albe. Zilele erau negre. Nopţi albe cu o mulţime de hoţi şi de criminali, faţă în faţă cu poliţişti şi anchetatori. Apoi ziarişti, cu ochi de nebun - toţi păreau închişi, prin mijloace psihice, ciudate, în spaţiile strâmte ale câte unei garsoniere. Ale câte unei televiziuni, de fapt.

„Există un dulău, care, de 20 de ani, nu mai vrea să iasă din politică. Specia are oase lungi, gât alb şi o coamă de parcă nu este de câine. Aduce, hilar, cu un cal alb pitic. Pesemne strămoşii lui au vânat hipopotami, hoituri de dinozauri, fireşte, politici. Îşi piaptănă părul cu o gheară de tigru de hârtie, când iese la tribună. Însă latră ca un dulău, care-i obişnuit să mănânce din palmă. Mulţi au spus că-i fătălău, că l-au văzut altădată în iatacul Stăpânei. Că se parfumează pe ascuns. Nu mai vrea să fie câine. Plânge uşor, face sluj, promite să meargă mai mult peste graniţa fidelităţii câineşti. A promis că va fi cel mai mare patriot. Stăpânei lui - genul feminin al acelui Popor aspru, pe care visează să-l conducă -, ţine să-i cucerească inima. Mai ales cu o mulţime de cântecele. De la a fi tenor, se visează erou naţional.

Mai întâi, a memorat o mulţime de cărţi de istorie. Ştie toţi anii, regii, domnitorii. Se ţine strâns de numele lor. Ştie că, mergând pe urmele lor, amuşinând după obiceiul lui câinesc, va ajunge să stea sub zidul casei stăpânului. În fiecare noapte, visează cum cască imens gura, plină de colţi şi de bale. Apoi, cu tandreţe de om simplu, să lingă, cu limba lui roşie, mâna micuţă şi caldă a marelui stăpân. E şiret-şiret. A fost multă vreme căţeluş de maidan. Mâini mici şi pufoase au doar cei mai crunţi dictatori.

După Revoluţie, câţiva ani, a turbat. Istoria, cu toate datele ei, l-a dat peste cap. Huiduma de dulău schelălie din nou ca un căţeluş. Nu mai deosebeşte scârna, are părul ud de lături, bea în cârciumi, prăvălit printre ciubotele celor vulgari. Schelălăie din nou ca un căţeluş. I se vedea burta galbenă, rapănul de la încheieturi, spaimele sfrijite din fermentaţia burţii. Până la urmă, tăvălindu-se pe o hârtie ieftină de ziar, a ajuns în neamul lui câinesc, un mare gazetar. Căţele cu păr rar, dulăi urduroşi, ogari deşelaţi îi citeau nesfârşitele slove. Urlau cu el în cartier până dimineaţa. Ziua, dădea spectacole de circ în Parlament".

Domnul M. este un bătrân frumos. Un bolnav frumos, de fapt. Are pleoape uşoare. Ochi, la fel, înaripaţi.Nu este stilat în felul celor ucişi de orgoliul experienţeilor neomeneşti din închisori, îmbălsămat apoi în formele solemne şi morale. Nu. - Am un cancer, se grăbeşte să mă anunţe. Îl tratez, însă. Ce credeai? Apoi, revine: - Ne-ar prinde bine o spaimă adevărată la toţi! Fie şi una de la criza mondială. Doar paraziţi există acum în esofagul Poporului. Cum să ne tratăm? Îl ştii p'ăla, ţigănos şi ştirb? Mi-l închipui ca pe o tenie, care nu mai vrea să iasă la lumină. Saliva abundentă de nebun şi multă mâncare ieftină cu E-uri îi prieşte. Ce cantitate de acid sufluric emană televiziunea lui în stomacul putred al Poporului! Trupul nevrotic şi putred al Poporului nu poate dormi! Fără televizor şi fără tenia asta înăuntru.