Anii bolnavi

Făcându-și loc lângă umărul lui, clincăindu-și mărgelele risipite pe perne, nu știi tu, Ahmet, îi spunea ea, în grecește, câtă suferință încape în sufletul meu, căci de când mă știu am fost singură, fără mamă și fără tată, aruncată într-o casă din București. Și ascultând-o începea să vadă fereastra și să audă zgomotul străzii, căci anii bolnavi, acei ani în care dorințele se alterează, anii cu neputințe și îngrădiri, care storc orice vlagă din om, anii de dinainte de acea faptă crudă, prin care oricine se rupe de mângâierile părintești, în acei ani care seamănă cu o infecție și care pregătesc libertatea, ea stătea închisă în casă. Se cuibărea pe sofa fără să aprindă lumina, iar prin fereastra deschisă răzbăteau glasurile bărbaților care se făleau la cazanele lui Macsim, șoapte și mormăieli de resemnare ori voci ascuțite, ale speranței, mai familiare în multe privințe decât vocea tatălui ei, încât se poate spune că, dacă cineva o veghease, erau aceste glasuri de la cazane, făcute din rachiu cald, din dorințele și din mâhnirile târgului.

Iar peste ele se ridicau uneori vocile disperării, mai ales sâmbătă seara, când se adunau lăutarii, iar bărbații, aceiași bărbați încălziți de rachiu și îmboldiți de aceleași visuri, frânte de multe ori, bărbați avizi, ignorându-și nefericirea, se legau în rustem ori în brâuri, cu mâinile încrucișate la spate, și băteau pământul cu talpa, unii desculți, ca să simtă mai bine sub degete moliciunea țărânei, alții cu ghete de la cavafi, cărora le săreau bucăți din pingele. Iar când începea vulpea, se scufunda toată lumea, căci e greu să fii fată singură lângă o fereastră crăpată și să auzi hora asta pentru femei! Și nu oricare, ci acelea care rad în calea lor totul, ținându-se de mână și gonind în ritmul cântării, ca o furtună de vară, chiuind, nu din gât, nici măcar din fundul plămânilor, ci din tenebrele cărnii femeiești, unde stau adormite dorințele.

Iar într-una din sâmbete, când nu se lăsase încă seara cum trebuie, Despina a ieșit la fereastră și, în norul de praf care se ridica peste căzănie, în păienjenișul albastru al serii, a văzut o siluetă rezemată de gard. Și-a știut imediat că era Pantelimon Iorga.

(Homeric, 2019)