Analiză Analiză şi sinteză sau despre Vitoria Lipan

Literatura invită la un pluralism al interpretărilor, iar critica, dar şi procesul educativ trebuie să ţină cont de acest lucru. În a doua parte a anilor 1970, un istoric literar a publicat un „Dicţionar de personaje sadoveniene“. Astfel de dicţionare au apărut în toate literaturile privitoare la autori importanţi.

Am în faţă unul consacrat personajelor lui Balzac. Cuprinde exclusiv date aşa-zicând personale: în ce roman se găsesc, cine sunt, ce fac etc. Valeriu Cristea a scris unul al personajelor lui Creangă. În care doar ordinea alfabetică ţine de dicţionar, textul fiind de critică şi istorie literară.

Am pornit de la dicţionarul sadovenian, fiindcă, în prefaţă, autorul îmi reproşează a fi inversat operaţiile fireşti, dând în „Utopia cărţii“ o sinteză, înainte de a cerceta analitic personajele. Las la o parte faptul că monografia mea din 1975 conţinea inevitabil atât analize, cât şi sinteze, ca să vin la subiectul însemnărilor de azi. Problema e dacă analiza precede sintezei sau invers.

I-am replicat autorului reproşului că eu sunt pentru invers. N-am făcut precizarea că prioritatea acordată sintezei face din mine un kantian. M-am temut că cenzura nu va înţelege gluma, fie ea şi pe jumătate glumă, adică lăsând a se înţelege că m-aş considera filosof, cealaltă jumătate fiind serioasă, dat fiind că ideea este cu adevărat a lui Kant! Dar l-am pus în faţa următoarei probleme: dacă pleci de la personaj spre tema şi natura romanului, nu-l poţi caracteriza adecvat. Mai cu seamă când există posibilitatea mai multor interpretări diferite sau chiar opuse. Şi o dădeam exemplu pe Vitoria Lipan.

„O femeie energică şi devotată“

În dicţionarul cu pricina, Vitoria Lipan este caracterizată drept o femeie energică şi devotată, care face tot ce-i stă în puteri să găsească locul morţii bărbatului ei spre a-l îngropa cu slujba de cuviinţă, din respect faţă de cutuma nescrisă a lumii muntenilor.

Caracterizarea se întemeiază pe interpretarea aşa-zicând clasică a povestirii sadoveniene. Ca s-o putem accepta, ar trebui să îndeplinească o condiţie: să se recunoască explicit faptul că aparţine unui anumit fel de a citi romanul, spre a se evita impresia că autorul dicţionarului o consideră „naturală“ şi unică.

Trei interpretări

Nu există nimic natural în acest sens în literatură. Şi nici unic. Totdeauna vor apărea lecturi noi. La Călinescu, bunăoară, accentul cade pe inteligenţa cu care Vitoria citeşte semnele, în funcţie de experienţa milenară a transhumanţei, procedând ca un Hamlet în fustă, când îi pune pe protagonişti să joace rolurile pe care ea le bănuieşte a fi cele reale. Nimic despre vreo cutumă, alta decât transhumanţa, care îi oferă ei indiciile despre drumul urmat de Nechifor (idee altminteri greşită, fiindcă Nechifor se dusese să caute cumpărători pentru oi, pe un drum, ne spune autorul însuşi, pe care nu mai mersese niciodată).

Dar iată-l pe Alexandru Paleologu aşezând la temelia tragediei mitul lui Osiris, zeul ale cărui oase fuseseră risipite şi readunate. În acest caz, mandatul Vitoriei Lipan e unul transcendental, independent de calităţile ei umane.

În sfârşit, Ion Negoiţescu, bazându-se pe cuvântul adresat de Vitoria Lipan la sfârşit feciorului ei, crede că e vorba de o motivaţie pur economică a demersurilor femeii, doritoare să redobândească oile familiei. În această din urmă perspectivă, munteanca e o femeie rea şi zgârcită.

Nu e momentul să insistăm pe acurateţea celor trei interpretări. E destul să spunem că numai având în minte o perspectivă generală asupra romanului o poţi caracteriza pe Vitoria Lipan. De aceea sinteza precede analizei.

E o eroare să reduci caracterizarea la un punct de vedere „natural“, pentru bunul motiv că aşa ceva nu există. Vitoria Lipan nu e dată ca reală şi nici o dată pentru totdeauna.

Personajele de roman sunt deschise, în funcţie de lecturile succesive. Chiar şi sub raport didactic e riscant să refuzi acest pluralism care ţine de natura înţelegerii literaturii. A le induce elevilor ideea că Vitoria Lipan e una în eternitate înseamnă a-i face ostaticii unui clişeu care nu are a face cu literatura şi cu lectura literară.