Am văzut şi eu FAUST-ul lui Purcărete

Fără îndoială, Faust-ul în viziunea lui Silviu Purcărete este cea mai spectaculoasă punere în scenă a unei piese de teatru în România. Piesa lui Goethe – partea întâi – i-a oferit regizorului român cel mai bun instrument să farmece, să amuze şi, de ce nu? să îngrozească.

Şapte ani de Faust la Sibiu

Montată într-o hală, piesa are trei planuri spaţiale: unul este al spectatorilor, din rândul cărora uneori mai intră sau mai pătrund personaje; al doilea este scena – creată cu mare talent de Helmut Sturmer –, copleşită de trei ferestre aburite; iar al treilea plan este cel din spatele scenei, copleşit de un dezmăţ inconştient.

Dacă citeşti înainte piesa goetheană (repet, prima parte), cum am făcut-o eu, poţi pleca puţin supărat pe “trădarea” textului, pe elipsele acestuia pe care regizorul a căutat să le compenseze scenic. Ba chiar i-a făcut şi floricele, compunând, de pildă, personajul feminin Margareta – iubita lui Faust – din câteva fetiţe minore, victime ale sexualităţii exacerbate diavolesc-masculine.

Însă, miza viziunii lui Purcărete este alta. El ia ca bază a scenariului piesa lui Goethe (în măiastra traducere a lui Ştefan Aug. Doinaş), doar pentru că poate aduce – prin rău, prin diavol, prin păcat şi vrăjitorie, dar şi prin bine, inocenţă şi tragic – catharsis spectatorului: uimire, teamă, înfiorare, ameţeală, veselie, râs. În două ore, regizorul trece spectatorul printr-un Styx teatral, ca să-l lase pe malul celălalt, al impresiei post-spectacol. Pentru că, după Faust-ul lui Purcărete, nici un specatcol de teatru nu va mai fi comparabil.

Experienţa cea mai nudă este Noaptea Walpurgiei, care, pe un fond muzical rock live (muzica de Vasile Şirli), izbeşte spectatorul în imaginarul său: niciodată nu te vei gândi la aşa ceva, niciodată nu vei mai participa – nemijlocit – la aşa ceva. Deja circulă legende printre spectatori: cum că unii au ieşit din transa reprezentaţiei vii de abia după trei zile.

Există două personaje principale ale piesei lui Purcărete:

Unul este neîndoios Mefisto-ul androgin interpretat magistral de către Ofelia Popii. Corpul, intonările înspăimântătoare ale vocii, cameleonismul fac un diavol total, unic, care te înfioară pe şina spinării, când nu te îndeamnă la râs (căci, să nu uităm, personajul lui Goethe este profund ironic!). Cu alte cuvinte, un rol de extraordinar talent, remarcat şi premiat acum cinci ani cu Herald Angel la cel mai important festival de teatru din lume, cel de la Edinburgh.

Un al doilea personaj este muzica: coruri îngereşti de copii, coruri religioase de adulţi, clinchete de clopoţei, bucăţi a cappella, muzică orchestrală, în română şi germană, auzită când de sus, când de jos, de sub locurile spectatorilor; cînd uşor, când tare, diavoleşte. Este personajul care potenţează fiecare scenă, ca un reflector sonor.

Dezamăgitoare prestaţia actorului Ilie Gheorghe, ales neinspirat pentru un rol atât de complex ca personajul goethean.

Faust-ul lui Purcărete este un spectacol de neuitat, este SPECTACOLUL DE TEATRU pe care-l vezi, cred, o dată-n viaţă, şi pe care nu-l mai compari cu nici unul după aceea. Pentru că nu e numai un specatcol de teatru. 

De-aceea, îndrăzneală şi talent! / Desfacă-şi corurile fantezia, / Raţiune, gânduri, chinuri, sentiment / Să pui; şi nu uita nici nebunia! (Faust, 85-88)