Alina Mungiu-Pippidi: Pe cine aşteaptă ucrainenii? Nu vine nici o cavalerie…

Alina Mungiu-Pippidi
Alina Mungiu-Pippidi

Optimismul e un lucru bun în general. O dispoziţie mai bună ajută digestia, somnul, concentrarea, te face mai plăcut de către semeni şi mai atrăgător faţă de sexul opus.

Dar optimismul are limitele lui. E riscant dacă eşti avertizat că vine avalanşa să crezi, nonşalant, că poate nu vine. Că dacă te ameninţă unul că îţi trage o mamă de bătaie să speri că e bluf. Că dacă nu mai ai benzină în rezervor să crezi că ai să ajungi totuşi acasă.

Şi cu toate astea, optimismul din tabăra noastră, însoţit de obligativitatea crescîndă impusă de mass media a unei abordări pozitive, că nu m-ar mira să se interzică oficial defetismul şi să mai aibă voie să se exprime numai cine cine scoate triluri fericite, a fost dezminţit constant. 

Toată lumea (cu mici excepţii) a crezut că Putin nu face decît să ameninţe şi că nu va ataca Ucraina dacă e refuzat integral în cererile lui. A atacat-o. 

Pe urmă, cînd s-a văzut că ucrainenii rezistă eroic şi Putin s-a păcălit că naţiunea ucraineană nu există s-a trecut la speranţa că Ucraina mai ţine o zi. Şi încă una. Şi încă una. În fiecare zi mor civili (puţini, că ruşii au ordin să nu tragă în civili, dar evident că nu e uşor să te baţi ocrotind civilii). Refugiaţii ajunseseră pe 2 martie la vreo sută douăzeci de mii numai la noi, se atinge milionul per total în cîteva zile. Catastrofa umanitară e enormă. Rezistenţa e sublimă dacă aştepţi ajutoare, dar nimeni nu se duce să îi ajute. Nu vine vreo cavalerie sunînd din trompete, ca în Westernuri. Prietenii noştri ucraineni, ca Daria Kaleniuk, au ajuns să ţipe la Boris Johnson în conferinţe de presă (şi să plîngă), că nu înţeleg de ce NATO nu blochează cerul ucrainean. Chiar au crezut că nu sunt singuri. Dar noi toţi îi îmbrăţişăm – şi atît. Nu vrea nimeni să pornească al treilea război mondial pentru Ucraina.

Pe urmă s-a crezut că sancţiunile vor opri tancurile. Dar evident că nu a fost aşa, au ele rolul lor, dar nu au oprit niciodată nimic. Au pedepsit doar, după fapt. Sunt unii care sunt optimişti că sancţiunile vor grăbi sfîrşitul lui Putin. E posibil. Dar am două amendamente. Unu, că nici dacă el cade nu va veni vreo democraţie, că a distrus temeinic (cum am făcut şi noi parţial) orice organizare politică, mulţi ruşi sunt contra lui, dar nu au vehicolul prin care să se asocieze repede şi eficient, în vreme ce armata, FSB, etc au tot ce le trebuie. Doi, că indiferent cine conduce Rusia politica de a avea nordul Mării Negre şi Marea de Azov e de la Petru cel Mare, nu de la URSS şi e o iluzie să ne imaginăm că îşi vor lua jucăriile şi se vor duce acasă cerînd scuze.

Acuma sunt unii optimişti cu negocierile. De ce? Ruşii nu au capturat încă tot ce aveau de capturat şi nu vor negocia serios pînă nu o fac, alte pierderi de vieţi omeneşti şi refugiaţi, şi suferinţă. Cînd vor avea controlul a tot ce vor, or să negocieze, acesta e fost stilul lor dintotdeauna, şi sunt remarcabil de previzibili. O să ajungem eventual să negociem Helsinki 2, un nou aranjament european de securitate, cum voiau ruşii, dar după ce facem praf Ucraina? A meritat să ajungem să negociem cu ruşii după ce am distrus punţile dintre noi şi ei, nu era mai bine să negociem înainte? Că oricum trebuia să scoatem banii lor murdari din pieţele noastre financiare şi să devenim mai autonomi şi mai verzi energetic, trebuia pentru astea un război?

Toţi aceşti optimişti care nu au reuşit să prevină războiul se fac că nu văd ce notă de plată uriaşă plătesc ucrainenii şi cît e de urgent să încheiem, nu să chibiţăm. Şi pe cît e de neîndoielnic că e vina Rusiei, pe atît de clar e că unii mai puţin optimişti ar fi putut evita aşa ceva. Adam Michnik, disidentul polonez, povesteşte că atunci dînd generalul Iaruzelski a decretat stare marţială, că nu mai putea face faţă mişcării sindicale Solidaritatea, polonezii au intrat în casă şi s-au conformat pentru că au fost realişti (eu aş zice pesimişti). Şi-au dat seama că numai dacă se supun stării marţiale nu vor intra ruşii peste ei, şi au preferat pe Iaruzelski, măcar era polonez. Acum, că ruşii au intrat, ucrainenii luptă mai departe de parcă aşteaptă ajutoare. Nu vine nimeni. Poate asta le-ar aduce condiţii mai bune la negocieri? De ce?

Cu puţin optimism, mă înşel eu şi totul merge bine pe frontul de Est. Bărbaţii care colonizează televiziunile şi guvernele sunt mult mai deştepţi decît îi credem. Oare de ce nu îi crede lumea şi a început panica de cînd Putin a menţionat armele nucleare? Poate că au pierdut ceva credibilitate în optimismul lor belicos?

Crede cineva că poţi rezolva probleme care au devenit mult mai grele după război, aproape de nerezolvat, doar cu optimismul şi cu propaganda, fără o analiză a unde ai greşit, şi mai ales cine a greşit, cînd au luat-o lucrurile pe un făgaş necontrolabil, care sunt opţiunile reale, nu cele pe care le doreşti, şi cît costă ele? Şi cine va plăti preţul?

Optimiştilor.

Puteţi comenta acest articol pe România Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite