Alexandru Dabija, în dialog cu Luiza Vasiliu: „Dăm totul cînd e să fim ridicoli”

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România. E suficient să vă gîndiţi la „Ultima bandă” a lui Krapp sau la „Pyramus & Thisbe 4 You” şi să-mi daţi dreptate.

Anul trecut, Alexandru Dabija a debutat ca actor în scurtmetrajul „O umbră de nor”, în regia lui Radu Jude, care a avut premiera în mai, la Festivalul de la Cannes, în cadrul secţiunii Quinzaine des Réalisateurs. În film, Dabija joacă rolul unui preot de oraş, chemat la căpătîiul unei muribunde pentru ultima rugăciune. Sau penultima. În fine, o să vedeţi dvs. la toamnă. M-am întîlnit cu Alexandru Dabija în ultima dimineaţă de TIFF, la o cafea, ca să facem interviul pentru „Dilema veche”. Doar că ne-am apucat să vorbim despre una şi alta şi am lăsat interviul pentru mai tîrziu, pe mail. Iată ce-a ieşit:

Film

Ce v-a convins la scenariul lui Radu Jude să jucaţi într-o Umbră de nor?

M-a convins personajul Radu Jude. Am văzut Lampa cu căciulă şi Toată lumea din familia noastră – adică filme făcute de Jude – şi am citit scenariul cu ochii veniţi din filmele lui. Pe urmă, a mai fost şi ispita de a îmbrăca hainele de preot. E mai tare ca travestiul de care, trebuie să recunosc, sînt deseori ispitit.

Există un aer de familie între ceea ce vă preocupă pe dvs. în teatru şi ceea ce face Jude în film?

Răspunsul e plătit dinainte: da, există. Eu mă ocup cu Cehovul mai de mult, dar n-are importanţă. Pe amîndoi, cred, ne fascinează ce poate face omul.

V-a fost teamă de ceva, înainte să înceapă filmările la o Umbră de nor?

Da. Mi-a fost. De rezistenţa fizică. Ştiam că se stă la filmare cîte o zi întreagă, în căldură... Nu am nici un fel de respect sau preţuire pentru efortul în sine. Mor de rîs cînd aud de regizori care repetă zece, cinşpe ore, sau de artişti bătrîni care „rezistă mai abitir ca tinerii“. Mi-era teamă să nu leşin pe-acolo – la film se stă mult.

Cum aţi lucrat la o Umbră de nor? Cum s-a negociat raportul de forţe între dvs. şi Radu Jude?

Îmi place să cred că am fost un actor disciplinat, care nu are alt lucru de făcut decît să asculte atent ce îi spune regizorul. Am ascultat tot ce mi-a spus Radu şi am încercat să fac întocmai. Cred că de-aia s-a născocit regizorul, ca să te laşi – îmi vine să zic „să te abandonezi“ – pe mîna lui. E şi o stare extrem de plăcută, să faci ceva ce îţi spune altcineva. Misterele dictaturii...

Jude a declarat, într-un interviu pentru Mediafax, că „pe platou a existat un singur regizor adevărat: Sandu Dabija“. Are dreptate?

A glumit. Sună bine la gazetă. Şi lui îi plac declaraţiile, ca şi mie... În nici un caz nu am avut de-a face cu meseria mea, la filmare. Am o încredere oarbă în ce spune şi ce face Jude. Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar eu aşa fac.

Toţi regizorii de teatru de la noi, care-au trecut la film, au făcut-o tot ca regizori, mai puţin dvs. De ce?

O fi destin. Mi-am dorit întotdeauna să joc. Probabil că abia acum am ajuns la figura asta chinuită, care exprimă ceva. Dar cred că au mai fost regizori de teatru care au jucat.

Credeţi că sînteţi un actor bun?

E o capcană... Ar fi mare tupeu să spun că da, şi mare ipocrizie să spun că nu. La teatru, la repetiţii, mă dau adeseori în stambă, maimuţărindu-mă. Cred că pot juca, nu ştiu dacă şi cu public... La film îmi place enorm, mă pot concentra numai pe ce am de făcut, sau pe o idee, nu există public.

Da, încă ceva! Am tot auzit de tracul pe care îl are actorul de film... Nu ştiu... Cînd se dă „motor“ sau cînd spune textul... Sînt tot soiul de legende. Eu nu am avut trac, îmi plăcea tot ce se întîmpla, şi gata! Oi fi făcut pentru asta, mai ştii? Păcat că sînt bătrînel!

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.