Alegeri. Cu cine votează Biserica? Demnitate sau interes

Adunarea (basilica, ecclesia, sinagoga) creştinilor este chemată iarăşi la vot. Întrebarea esenţială nu îmi pare a fi „cu cine” votăm ci „pentru ce” votăm. Un lucru e cert: un creştin nu poate trimite pe nimeni la furt, indiferent că este de tip material sau valoric

Conştient de importanţa Bisericii în spaţiul românesc, Preşedintele Traian Băsescu a avertizat şi a lăsat de înţeles că ar fi bine ca preoţii să nu se implice în politica partizană, chiar dacă aceştia au nevoie de banii pe care politicienii îi aprobă. La rândul ei, Patriarhia a susţinut, mai de mult, că preotul îşi exprimă opţiunea politică partizană prin votul propriu. Ceea ce nu exclude însă implicarea clerului în latura generală a politicului (cea care priveşte polis-ul) „sprijinind activităţile menite să promoveze binele obştesc şi împotrivindu-se oricăror măsuri sau activităţi care se dovedesc a fi în contradicţie cu învăţătura si morala creştina ortodoxă şi contribuind – prin mijloace specifice – la apărarea democraţiei, a libertăţii, a credinţei în Dumnezeu, a independenţei şi integrităţii Patriei, respingând orice formă de totalitarism comunist ateu, precum şi orice formă de extremism” (citat din Decizia Sf Sinod al BOR 1676/2008).

În fapt, Biserica, înţeleasă nu doar ca adunare a clerului ci şi a credincioşilor, nu face decât să urmeze lui Hristos, care era implicat în viaţa socială a cetăţii, denunţând inclusiv păcatele politicienilor acelor timpuri. Existau trei mari „partide” ale timpului: fariseii, saducheii şi zelotii (un fel de dizidenţi). Hristos are aceeaşi atitudine faţă de toţi, aplicând un principiu divin: Dumnezeu nu iubeşte pe oameni cu părtinire, ci pe toţi la fel. De aceea, va refuza să facă partizanat, deşi, datorită imaginii publice extraordinare, era râvnit sau duşmănit, funcţie de interesele grupări politice.

Aşadar, Dumnezeu nu se lasă exploatat de interesele omului. Dimpotrivă. Dacă vrem cu adevărat să ajungem la armonia socială şi binele comunitar stipulate în toate mesajele electorale, ar trebui să înţelegem un lucru elementar: ele nu se pot câştiga decât respectând morala creştină (pentru că vorbim de un popor eminamente creştin).

Teologic vorbind, Împărăţia lui Dumnezeu nu se dobândeşte dacă nu începi să o lucrezi încă din viaţa aceasta. Pentru un politician nu ştiu cât valorează acest principiu, dar cel puţin ar trebui să mediteze la el, măcar cei care cred că a-şi afirma public credinţa poate convinge electoratul că „e bun şi credincios” Politic vorbind, binele nu se va revărsa în societate dacă politicienii nu-l şi practică după vot. Problema spaţiului românesc este că avem un electorat dezgustat de politicieni, iar aceştia, ignorând situaţia, încearcă pur şi simplu să „fure” voturi cât mai multe, prin mijloace ce ţin mai mult de imagine decât de fond. Acesta este şi motivul pentru care campaniile electorale s-au tot degradat, ajungând la simple lupte de dosare şi vinovăţii ale adversarului. Ori, într-o societate în care vânezi sistematic şi obsesiv răul altuia, n-ai cum să devii credibil că vrei binele meu.

Tulburările lumii politice sunt rezultatul intereselor personale, mascate demagogic sub forma interesului comunitar. Hristos condamnă această situaţie, arătând că Împărăţia Sa nu este din „lumea aceasta”. Nu se referă la lumea fizică în care trăim, ci tocmai la lumea egoismului, intereselor, raptului şi jafului cu acte în regulă, la adăpostul principiului „nu-i moral dar e legal”. Politicienii riscă să transforme societatea întreagă în „lumea lor”, ceva ce nu mai aparţine nici Cerului şi nici măcar alegătorilor, deoarece după ce se văd votaţi, greu îi mai vezi sau auzi. Pe de altă parte, cei care mai au încă o conştiinţă a slujirii, încearcă să facă ceva pentru comunitate, dar şi aici există reacţii bulversante: că face din interes, de ochii lumii. În find, nu pentru asta votăm? Ca să facă ce trebuie! Dar pentru că nu prea mai fac, nici nu prea mai ştim ce ar trebui să facă. Haosul devine general.

În fond, politicienii şi preoţii nu se deosebesc prea mult în misiunea lor: ei slujesc unei comunităţi, fiecare în felul său. Dacă un creştin este „sarea pământului”, un politician este, negreşit, „sarea administraţiei pământeşti”. Şi dacă sarea se va strica? Atunci preotul devine agent electoral, iar politicianul un fariseu.

Pe mine nu mă îngrijorează foarte tare însă poziţia preotului în raport cu lumea politică. A spus-o şi Preşedintele. Unii preoţi (rare cazuri, e drept), uitându-se mai mult la Marta decât la Maria, n-au ştiut să pondereze implicarea lor în polis, devenind tribune electorale pentru candidaţi.

Ca preot, cred că e mai potrivit să mulţumeşti unui politician pentru că şi-a făcut treaba „pe care era dator să o facă”, decât să-l ridici în slăvi că va face, dacă va fi ales. E important să se înţeleagă că politicianul va fi apreciat dacă va sluji comunităţii, nu că dacă se va afişa cu preotul la braţ, va fi crezut. Riscul este ca atunci când politicianul se va decredibiliza, să-l tragă după el şi pe preot. Ceea ce ar fi un dezastru: dacă nici preoţii nu mai rămân demni în faţa decăderii politice, cine ne mai salvează?

În schimb, dilema politicianului este una maximală, în privinţa felului în care el îşi vede electoratul. Pentru a o înţelege bine, vă spun o mică povestioară cu tâlc.

Un călugăr bătrân şi înţelept avea un ucenic tânăr şi pătimaş la băutură. Odată, bătrânului i s-au donat nişte bani pentru traiul zilnic. Tânărul a auzit de la altcineva şi a cerut bătrânului jumătate din bani, susţinând că ei doi ar trebui să împartă totul în mod frăţeşte. Bătrânul însă, ştiindu-i meteahna, l-a minţit, spunând că nu are. Revoltat, tânărul a început să-l ocărească şi să-l lovească pe bătrân că este mincinos şi nu ţine la el, până când acesta s-a prăbuşit. Atunci, cu un ultim efort, bătrânul i-a zis: Da, te-am minţit pentru că te iubesc. Ştiam că vei risipi banii cu meteahna ta şi te vei pierde. Mie mi-a păsat de mântuirea ta, ţie nu-ţi pasă decât de băutura ta.

Acum, adaptând contextul, puneţi un politician în locul bătrânului. Câţi oare dintre ei îşi vor iubi cu adevărat electoratul, dorindu-i binele, prin legi înţelepte şi o administrare eficientă? Mi-e teamă că actuala mentalitate a clasei politice îi împinge pe mulţi să dea repede banii tânărului, pentru a-i câştiga simpatia şi votul. După care ce mai urmează, decât paguba?

Dar chestiunea teocraţiei, adică a acelui sistem politic ce guvernează după legi divine, nu o văd realizabilă în curând. Chiar şi atunci când a funcţionat, a avut parte de devieri, prin păguboasa tendinţă umană de a stăpâni prin supunere. În nici un caz însă nu-mi doresc o teocraţie în care preoţii devin Cezari. Noi trebuie să rămânem ceea ce am luat de la Hristos: lumină a lumii şi sare a pământului, mesageri ai păcii şi dragostei, iubind fără părtinire, nu anumite nume de pe listele electorale. Să nu uităm că ispita cezaro-papismului a costat enorm clerul, în timpul Revoluţiei Franceze, prin anticlericalismul înfiorător, generat însă şi de unele abuzuri şi aroganţe ale clerului însuşi.

Sfântul Apostol Iacov cel Tânăr, tratează pe larg în epistola sa biblică problema relaţionării creştinilor (implicit a clerului) cu mai-marii şi potenţaţii zilei.

Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.

Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară,

Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele,

N-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?

Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?

Iar voi aţi necinstit pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi?

Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi?

Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", bine faceţi;

Iar de căutaţi la faţa omului, faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege.

Mulţi cred că Statul nu ar trebui nici măcar să intre în dialog cu Biserica, el fiind dator doar să asigure societăţii condiţiile materiale necesare bunei funcţionări. În mare parte, este adevărat că acesta este rolul politicului, dar întreb: Dacă aleşii nu mai au conştiinţa creştină a slujirii aproapelui elector, cu ce conştiinţă vor administra resursele electoratului creştin, devenite resurse publice?

Este foarte adevărat că votăm după conştiinţă, dar care sunt totuşi criteriile după care mergem la vot? Vom dori să fim asemenea tânărului din povestioară, vânzându-ne 4 ani din viaţă pentru ceva atenţii electorale?

Totuşi, Hristos n-ar trimite pe nimeni la săvârşit rele.