Albă ca Zăpada şi cei şapte dinozauri pitici

0
0

Un prieten mi-a atras atenţia că scriu pe blog texte din care nu se înţelege nimic. Aşa este. Există avantaje şi dezavantaje.

Poţi supăra oameni (importanţi) la care nici măcar nu te-ai gândit. Pe mulţi alţii îi poţi face doar să ridice din umeri fără a manifesta vreun interes faţă de ceea ce ai scris. Pe de altă parte poţi susţine oricând cu inocenţă că nu ai vrut să spui nimic. Calea de mijloc între a fi paranoic şi a suferi de nebăgare în seamă (dublată de o anumită formă de „laşitate” publică faţă de unele subiecte, impusă şi de statutul legal al procurorului – nu poţi scrie orice despre orice) este dificil de urmat.

Iată în continuare un astfel de text.

Am aflat la un moment dat (cred că prima oară am auzit asta urmărind un documentar pe Discovery) că pe teritoriul României au fost descoperite fosile (ouă, oase etc.) ale unor specii de dinozauri pitici.

Ştiinţific vorbind, printre aceste specii se numără Sauropodul pitic - Magyarosaurus dacus (denumirea ar oripila orice român verde) şi Balaurul bondoc - dromaeosaur Balaur. (Dacă numele sunt greşite, îmi cer scuze, sunt luate din articole de profil.)

Ca bun român patriot şi fan al filmelor de aventuri ale lui Steven Spielberg, m-am hotărât să caut locurile (pre)istorice unde au fost descoperite fosile de dinozauri pe teritoriul României. Dar dacă în filmele Jurassic Park aleargă, din câte am văzut, dinozaurii după tine, aici trebuie să alergi tu după dinozauri.

Am pornit optimist prin Ţara Haţegului după dinozauri şi zimbri. Zimbrii erau încă vii şi au fost ceva mai uşor de găsit. Cu dinozaurii a fost însă mult mai greu. Ţara Haţegului excelează prin lipsa indicatoarelor. Din 6 km am parcurs vreo 70 şi ceva, din poartă-n poartă, până la cimitirul dinozaurilor. Oamenii pe care i-am întrebat au fost amabili. Unii nu ştiau nimic despre dinozauri, alţii auziseră câte ceva dar nu ştiau drumul, în fine alţii m-au avertizat că nu e nimic de văzut şi mi-au arătat şi (în cele din urmă) drumul corect.

Ajuns la faţa locului, alături de alţi turişti dezamăgiţi şi plecaţi de mult timp la drum, nu am avut nici măcar satisfacţia de a putea cheltui nişte bani pe dinozauri din plastic fabricaţi în China. Locul era pustiu. Câteva panouri arătau vag către nişte spaţii oarecare şi ofereau câteva date, puţine şi excesiv de tehnice, despre fosilele descoperite.

Am plecat cum am venit. Câteva luni mai târziu am văzut copiile fosilelor expuse la Muzeul de Geologie din Bucureşti.

Ieri am citit pe Mediafax o ştire care mă face să fiu din nou optimist. „Oasele fosilizate ale unui nou tip de pterozaur, o reptilă zburătoare din epoca dinozaurilor, care a trăit în urmă cu circa 68 de milioane de ani şi avea o anvergură a aripilor de aproape trei metri, au fost descoperite în România.”

România face paşi mici dar siguri înainte. Nu numai că am schimbat categoria dinozaurilor, trecând de la talia mică la cea medie, dar dinozaurii noştri au prins şi aripi.

Avem potenţial. Undeva îngropaţi adânc aşteaptă probabil dinozaurii grei, unii ierbivori, alţii prădători de categorie grea. Să-i scoatem la lumină? Să-i lăsăm acolo? Muzeele sunt esenţiale pentru educaţie şi cultură. Numai că România noastră imaculată seamănă încă prea mult cu un parc de distracţii în care umblă liberi dinozauri resuscitaţi prin metode ştiinţifico-fantastice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite