Administraţia britanică şi sărăcia românească

Mai multe ziare britanice şi româneşti s-au duelat anul trecut într-un concurs de slogane superficiale pe tema imigranţilor români în Marea Britanie. Războiul continuă, iar tema va fi probabil şi pe agenda dezbaterilor prilejuite de apropiatele alegeri europene.

În România, după 1990, obsesia şi febrilitatea privatizărilor au distrus întreprinderi, oraşe şi judeţe, iar zeci de mii de familii au sărăcit accelerat. Nimeni nu se gândea atunci că vulcanul ăla de sărăcie va erupe şi se va revărsa peste Europa.

La început, mii de oameni au plecat anual din mediul rural sau din judeţele sărace către oraşele mari sau către Bucureşti. Pătura cea mai largă, tinerii educaţi, studenţi, sunt exemplul pozitiv – vin, găsesc un job, îşi fac o familie, se integrează. Pentru ei Statul are mereu ceva de oferit: facilităţi de angajare, programe de locuinţe precum Primă Casă şamd.

Ceilalţi, săraci, şomeri, fără pregătire profesională – unii dintre ei romi - se aşază la marginea oraşelor, trăiesc din cerşit, colectarea deşeurilor, munci ocazionale şi prost plătite. Pentru aceştia din urmă autorităţile nu fac mai nimic: sistemul îi împiedică să îşi schimbe domiciliul din buletin, copiii lor nu merg la grădiniţe sau şcoli, cei mai mulţi nu primesc nici ajutoare sociale, locuiesc în case suprapopulate, pe gropile de gunoi sau în barăci improvizate pe care uneori primarii le mai şi demolează în ovaţiile concetăţenilor.

În ultimii ani, atât tinerii educaţi, cât şi săracii au început să plece în Occident. Scenariul este asemănător: primii se integrează şi nu se mai văd în masa populaţiei, ceilalţi au parte de acelaşi tratament ca în ţară, cu două diferenţe majore. Prima este că sărăcia la Londra sau Paris înseamnă, totuşi, un trai mult mai bun decât sărăcia într-un judeţ prăpădit din România sau Bulgaria. A doua diferenţă este legată de imaginea din mass-media naţională sau internaţională, unde săracii din estul Europei au parte de mult mai multă vizibilitate. Negativă.

Şi pentru că am ajuns la mass-media să ne uităm puţin la cele două perspective – românească şi britanică.

Din România situaţia se vede simplificat: britanicii sunt nebuni, ziarele lor tabloide inflamează inutil opinia publică, e doar un joc de imagine - ziarul Gândul chiar a dus o campanie pe acest subiect. Nimeni nu s-a gândit în România că emigraţia e un fenomen care produce preocupări reale, nu s-a discutat asemănarea cu migraţia internă, că trebuie să dam atenţie cauzelor (cei mai mulţi români pleacă de aici din cauza sărăciei de care nu sunt vinovaţi nici The Sun, nici The Daily Mail), că trebuie să schimbăm realitatea mai curând decât imaginea.

La vechiul obicei românesc al ascunderii rahatului sub preş s-a adaugat ideea rafinată că preşul trebuie să arate şi frumos.

Ne doare mai mult imaginea în străinătate decât că rămânem fără populaţie într-o ţară şi aşa îmbătrânită. Ne preocupă mai mult emigrarea şi integrarea românilor în Marea Britanie decât integrarea în România, decât să luptăm cu sărăcia şi stereotipurile din România astfel încât să reducem nivelul migraţiei.

M-am uitat puţin peste dezbaterea din Marea Britanie despre emigraţie, români, bulgari, romi. Este mult mai mult şi mai serios decât citează presa din România. Este o dezbatere care nu are loc doar în tabloide ci şi în The Guardian, The Telegraph sau la BBC, din consiliile locale până în Parlamentul Scoţian, cu cifre şi cazuri sau probleme concrete. Ar trebui să învăţăm de acolo că, dacă suntem o ţară incapabilă să aibă grija de proprii săi cetăţeni, asta nu înseamnă că ei devin automat responsabilitatea Marii Britanii, a Franţei sau a Europei, indiferent cât de mare sau de mică este această problemă.

Spre comparaţie în România se preocupă superficial de subiect presa şi Ministerul Afacerilor Externe care pot lucra doar la efecte nu şi la cauze. Pentru că sărăcia din România indiferent de culoarea ei, nu este nici responsabilitatea presei nici a MAE care să cosmetizeze situaţia.

De ce aşteptăm de la municipalităţile britanice să facă ce nu face administraţia românească, în numele libertăţii de mişcare?