Această normalitate pe cale să se întîmple

Aseară am fost la deschiderea stagiunii Operei Naţionale Bucureşti. În casă proaspăt renovată, Opera ne-a delectat cu o La Traviata de clasă mondială.   În deschiderea spectacolului, directorul ONB, Răzvan Dincă, a ţinut un scurt discurs de întîmpinare.

A fost un discurs mai mult decît doar despre starea Operei Naţionale Bucureşti. A fost un adevărat discurs despre starea României.

Răzvan Dincă a vorbit despre eforturile făcute pentru renovarea sediului la termen. Despre emoţiile respectării acestui termen. Despre eforturile privind calitatea şi mai ales predictibilitatea spectacolelor din stagiunea proaspăt deschisă. Despre schimbarea de viziune a instituţiei, despre nevoia ei de intrare în marele circuit mondial cultural.

În această descriere a tribulaţiilor instituţiei pe care o conduce, Răzvan Dincă a spus că este vorba despre un lucru pe care mulţi îl consideră o excepţie, cînd de fapt el ar trebui să fie o situaţie normală.

Să fie normal ca artiştii să interpreteze într-un spaţiu adecvat, asemănător cu cele existente în alte capitale ale lumii.

Să fie normal să ne dorim performanţă şi sincronizare culturală. Să fie normal să se facă lucrurile cum trebuie, şi la termen.

Să fie normal ca lucrurile să se întîmple normal şi să nu ne minunăm de aşa ceva.

Acesta a fost cuvîntul-cheie şi firul călăuzitor din scurtul discurs al directorului ONB de aseară. Normalitatea.

Nevoia de normalitate. Eforturile depuse pentru atingerea normalităţii. Dar mai ales nevoia de schimbare a constructului mental care ne face să simţim normalitatea ca pe o excepţie. Cînd ea, de fapt, este din ce în ce mai des întîlnită în vieţile noastre.

M-am simţit privilegiat aseară. Atît datorită faptului că am fost martor la premiera unei puneri în scenă care, sînt sigur, în anii care vor veni va fi considerată un reper de excelenţă artistică. Dar şi pentru faptul că am auzit pe altcineva vorbind despre aceeaşi nevoie de normalitate şi normalizare de care vă tot povestesc de ceva timp, în articolele mele.

Nevoia de vindecare a României, atît fizică, şi instituţională, dar mai ales de normalizare a firii noastre, a mentalităţii, a vibraţiei publice, a aşteptărilor.

Ce se petrece zilele astea reprezintă un moment de schimbare profundă atît în viaţa publică, dar mai ales în mentalul colectiv.

Românii simt că încet-încet, ieşim dintr-un obsedant deceniu, al doilea la scurt timp după obsedanţii ani 80. Un deceniu caracterizat prin tensiune, ură, criză, nelinişte, zăticneală. Oamenii au obosit de atîta ură, de atîta încrîncenare. Vor normalitate. Vor o viaţă obişnuită.

Zilele astea sîntem martorii unei învolburări chiar şi mai mare decît pînă acum. E campanie, toate patimile sînt dintr-o dată dezlănţuite. Dar dincolo de orizontul îngust al celor mai puţin de trei săptămîni care mai sînt pînă la terminarea balamucului, începe deja să se întrezărească o zonă de univers mai potolit, mai lin, de viaţă cum trebuie.

Vor mai fi desigur zăticniri, zbateri. Dar încet încet, după ce vom scăpa de zdrenţele trecutului, de rămăşiţele zilei de ieri, ne vom limpezi la cap. Şi vom fi din ce în ce mai normali.

Se simte deja. E în aer, la fel cum la sfîrşit de februarie deja începe să miroasă a cireşe, chiar dacă fetele încă nu au trecut la fuste scurte şi nici florile nu şi-au spart bobocii.

Ce nu înţeleg toţi detractorii sloganului "Mîndru că sîntem români" este faptul că nu e doar un slogan. E o nevoie socială. Este mai mult: e expresia unei dorinţe autentice a românilor de a-şi recăpăta normalitatea şi, pe cale de consecinţă, de a trăi toate emoţiile pozitive asociate acesteia, îndeosebi mîndria.

La fel precum în februarie miroase deja a cireşe în aer, şi în aerul social al zilelor noastre, în cuvinte, în grafice, în evoluţii, în sondaje, în pieţe printre zarzavaturile tîrzii de toamnă, miroase a nevoie de recăpătare a mîndriei.

De aceea, dincolo de ce vă pot spune toţi pătimaşii de serviciu, Victor Ponta va cîştiga alegerile. Pentru că reprezintă nevoia de normalitate a românilor. Nu doar de stabilitate. Nu doar de siguranţă, cum îl acuză detractorii săi. Nu. Mai simplu, mai generos: de normalitate. O normalitate pe cale să se întîmple.

Iar eu aseară am simţit, pe persoană fizică, chiar dacă nu sînt atît de familirizat cu opera precum sînt cu Phoenix, cu Pink Floyd, cu rugbyul, aikidoul sau cu sondajele, că sînt mîndru că sînt român. A fost o seară de excepţie, care prefigurează lepădarea de excepţia negativităţii şi intrarea în normalitate. Şi pentru asta am fost mîndru. Mîndru pe persoană fizică, între alte sute de oameni prezenţi care au simţit la fel.

Şi, dincolo de raţiune ori de sondaje, grafice, predicţii şi alte trăiri de campanie, am simţit în adîncul trupului, în hara, cum ar zice românul :), că o să fie bine.

Să fim fericiţi. Să fim sănătoşi. Să fim normali. Restul sînt detalii.