A plecat. România fără Iliescu
0Ion Iliescu a fost moștenirea radioactivă a stalinismului parcă special păstrată cu scopul de a infesta speranțele democratice ale românilor după infernul anilor `80. Pentru PCRiștii din ultimii ani înghețați ai comunismului, Iliescu era adversarul lui Ceaușescu, dar în fond, amândoi au fost frați siamezi.
Să nu uităm niciodată că Ion Iliescu a blocat accesul României la civilizația occidentală vreme de 10 ani, iar noi culegem și acum fructele otrăvite ale anilor `90. Iliescu are mâinile pătate nu doar de sângele lui Ceaușescu, ci și al românilor care au fost uciși la revoluție.
A mințit că FSN doar va asigura tranziția și că nu va candida la alegeri, pentru ca apoi să pună mâna pe putere.
A pus la cale groaznicele evenimente de la Târgu Mureș pentru a reînvia Securitatea. Pe securiști i-a ocrotit și le-a permis îmbogățirea prin devalizarea bunurilor economiei naționale în dauna muncitorilor pe care s-a priceput ca nimeni altul să îi păcălească. Securismul postdecembrist ar trebui să fie un curent care să-i poarte numele.
A chemat, a îndemnat, încurajat și instigat minerii să vină la București, aceștia l-au ascultat și au venit și au devastat capitala, un reality-show tragic și care a pecetluit la nivel mondial imaginea României ca a unei țări ieșite din grote.
Atunci s-au auzit urletele „Moarte intelectualilor!”, precum și celălalt slogan plin de un comic involuntar amar „Noi muncim, nu gândim!”. Aceste lozinci au devenit simbolul anti elitismului girat și instigat politic de Ion Iliescu.
A acționat prin interpuși cu toată violența de care a fost capabil pentru a distruge democrația românească din fașă.
Împotriva cursului istoriei, Iliescu a încercat să lege România de URSS, iar norocul nostru a fost că fostul imperiu al răului a crăpat la scurt timp după aceea (în 1991 a semnat ultimul tratat de bază cu URSS).
S-a străduit din răsputeri să-l umilească pe Regele Mihai, l-a expulzat forțat în 1990 de Crăciun după o scurtă vizită la Curtea de Argeș (pretextul a fost că pune în pericol „ordinea publică”!), căruia i-a refuzat reacordarea cetățeniei române, pe care l-a calificat drept „trădător” și l-a acuzat că a părăsit România în 1947 „de bunăvoie”.
S-a împotrivit mereu cu toată ființa la ideile de proprietate privată și independența justiției. România a ajuns în rândul UE și NATO în pofida lui Iliescu și nu datorită lui, așa cum a încercat să ne păcălească ulterior.
Dezbaterile din aceste zile au arătat că Iliescu nu se bucură deloc de o memorie favorabilă, că mare parte din admiratorii săi au dispărut sau și-au reevaluat pozițiile după atâția ani de la fărădelegile și abuzurile epocii sale. Un număr infim de oameni au mers să îl conducă pe ultimul drum, iar liderii prezenți au fost foștii nomenclaturiști FSN / PDSR sau 2-3 oficiali actuali. UDMR și USR au sabotat fățiș evenimentele, iar PNL mai degrabă a refuzat elegant să onoreze ceremoniile.
Dincolo de partea civilizată atribuită în mod normal morții unui fost șef de stat - chiar dacă unul care ne-a atras cu zâmbetul său inimitabil spre întunericul pe care l-a deprins în studenția de la Moscova – totul a arătat că Iliescu plătește scump, cel mai scump, crimele și marile nenorociri ale epocii sale: românii l-au abandonat.
România europeană și democratică l-a învins până la urmă pe ultimul comunist inveterat.
Cu pierderi grele, România a supraviețuit.
Se încarcă comentariile...
