23 august 1944 sau Bătălia pentru Ardeal!

Pe data de 23 august 1944 regimul totalitar al mareşalului Ion Antonescu avea să înceteze, ca o condiţie absolut necesară pentru eliberarea Ardealului. Existau oare alte opţiuni în acel moment?

Pe data de 23 august 1944 va avea loc o nouă lovitură de stat: conducătorul românilor, mareşalul Ion Antonescu, este arestat la comanda regelui Mihai, la recomandarea şi complotul reprezentanţilor partidelor istorice şi cu ajutorul unor complotişti stalinişti veniţi direct de la Moscova.

Începând din acel moment armata română a avut ca principal obiectiv eliberarea Ardealului ocupat în 1940 de către Ungaria, cu ajutorul şi folosind presiunea Germaniei şi a Italiei.

România a fost cu siguranţă marele câştigător al primului război mondial ieşind din acesta cu cea mai mare suprafaţă din istoria sa modernă, deşi în 1917 obiectivul naţional părea foarte departe.

Rusia şi Germania, aparent pierzătorii primului conflict mondial, au găsit de cuviinţă să pedepsească  obrăznicia României. Acest lucru s-a întâmplat pe data de 23 august 1939, atunci când Stalin şi Hitler au decis ciopărţirea ţării noastre.

Nu era pentru prima dată când marile puteri decideau peste capul nostru, tot aşa cum pe  1 decembrie 1918 nu era prima dată când românii decideau de unii singuri ce este bine pentru ei, fără a ţine cont  de opoziţia celorlalţi.

A urmat un an mai târziu, în 1940, invazia Rusiei asupra părţii de est a ţării: Basarabia şi Nordul Bucovinei. Câteva luni mai târziu Germania avea să îşi ia şi ea dreptul, prin cedarea către Bulgaria a Cadrilaterului şi a unei părţi din Ardeal către Ungaria. Această decizie avea să coste pe Hitler chiar victoria.

Carol al II-lea, principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat în acel an, a abdicat, iar rolul său de conducător a fost luat de către Mareşalul Ion Antonescu, cel care în 1919 avea un rol decisiv în onfensiva românească spre Budapesta şi care a reprezentat atu-ul nostru la masa negocierilor pentru acceptarea Marii Uniri.

Până în 1944, pe data de 23 august, România a luptat pe frontul de Est. A fost o bătălie grea în care partenerii nu şi-au respectat, ca de fiecare dată, angajamentele: nu a fost furnizate mijloacele tehnice necesare unei astfel de confruntări iar soldaţii români au fost transformaţi în carne de tun. În timp ce petrolul românesc pleca pe nimic spre tancurile naziste, în timp de grâul românesc pleca mai mult gratuit spre armata germană, soldaţii români mureau pe frontul de Est dezbrăcaţi, desculţi, fără mâncare şi fără de arme.

Au dreptul alţii să ne reproşeze acţiunile în timp ce ei ne foloseau pe post de carne de tun? De prea multe ori ne-am uitat la ce spun alţii când s-a dovedit că atunci când am făcut ceea ce e bine pentru noi, lucrurile au ieşit bine. Nimeni nu se va gândi la soarta României decât chiar românii: pentru ceilalţi suntem doar o vacă bună de muls până la epuizare.

Pe toată perioada guvernării sale, mareşalul Ion Antonescu a dus o politică menită a tempera excesele care veneau din partea Germaniei. Pentru a evita o ocupaţie totală a ţării, deja subordonată economic şi militar Germaniei Naziste, Antonescu a păstrat aparenţa respectării recomandărilor venite din Vest, dar realitatea de pe teren arată că mare parte din legi nu erau niciodată aplicate.

Mareşalul Ion Antonescu a adoptat o strategie foarte bună şi în relaţia cu reprezentanţii partidelor democratice. În loc să asculte de recomandările venite din Germania de a scăpa de aceştia, Ion Antonescu a preferat să le lase o relativă libertate, suficientă cât să existe o alternativă în cazul schimbării macazului. Aceştia au avut libertatea ca pe tot timpul războiului să facă opoziţie  şi să poarte negocieri cu occidentalii.

Înainte de 23 august 1944 reprezentanţii lui Ion Antonescu purtau deja negocieri de pace dar acestea nu ar fi dus nicăieri sub conducerea sa. Să nu uităm că la acel moment era considerat principalul responsabil de “agresiunea” militară a României împotriva Rusiei. O negociere cu el era de neacceptat cu atât mai mult cu cât soarta lui fusese deja decisă, aşa cum decisă era şi soarta conducătorului nazist. Experienţa ulterioară a demonstrat că marile putere nu mai acceptă negocieri odată ce conflictul a fost declanşat şi mai ales când vorbim de un război atât de inuman şi de sângeros.

Se putea evita 23 august 1944? Nu, dacă am fi vrut să salvăm ceea ce se mai putea salva din România: Ardealul. Era inevitabil ca România să scape de ocupaţia germană (deoarece vorbim de o ocupaţie cu toate elementele sale caracteristice, deşi în stilul caracteristic aceasta s-a făcut prin aducerea în faţă a unor conducători români). Decizia de eliberare a Ardealului a fost una justă şi unica care se mai putea lua în acel moment. Timpurile care au urmat au demonstrat că acea decizie a fost una corectă şi că a contat la sfârşitul războiului: Stalin a declarat public că va lăsa Ardealul la România pentru simplul motiv că Ungaria a luptat până la ocuparea finală.

Dacă românii nu ar fi luat această decizie erau şanse mari ca Ardealul să fie cedat către Ungaria şi aşa cum în perioada ocupaţiei au lucrat sistematic pentru distrugerea a tot ceea ce este românesc, sub masca blocului sovietic cu siguranţă că soarta românilor din Ardeal ar fi fost egală cu cea a celor din ţinuturile care au intrat sub ocupaţie sovietică şi apoi ucrainiană.

Se puteau schimba armele sub conducerea lui Ion Antonescu? Imposibil. Stalin nu ar fi acceptat niciodată o conducere sau negocieri cu cel care mai bine de trei ani a efectuat o agresiune împotriva Rusiei. Ion Antonescu ştia acest lucru şi acesta este şi motivul pentru care în perioada de război nu a eliminat opoziţia politică. Era conştient că aceasta era singura care putea purta negocieri reale pentru ieşirea din război şi întoarcerea armelor pentru eliberarea Ardealului.

A trădat România în acel moment? Nu. Ion Antonescu  a subliniat în toate întâlnirile avute cu Hitler că România nu a acceptat invazia Ardealului şi că atunci când timpurile vor permite vom trece Carpaţii pentru eliberarea acestuia. Niciodată diplomaţia română nu a ascuns faptul că cedarea Ardealului nu este de acceptat.

Pe toată perioada războiului importante trupe armate au fost păstrate în interiorul ţării pentru o eventuală luptă de eliberare a Ardealului. Comandamentul român a fost întotdeauna pregătit pentru lupta de eliberare dovadă şi faptul că regruparea trupelor din Est spre Vest s-a făcut foarte rapid… de fapt mare parte din ele nici nu au mai ajuns pe frontul din Est.

Putea fi evitat 23 august 1944? Nu. Aşa cum Unirea Basarabiei cu România este o problemă doar de timp, tot aşa şi  începerea luptei pentru Ardeal era o problemă de timp. Nu se punea problema Dacă Vom pleca spre Vest ci când se va întâmpla acest lucru.