105 ani de la inaugurarea Operei Române din Cluj, sărbătoriți printr-o nouă producție cu „Aida”
0Se știe, după Marea Unire, primul teatru liric instituționalizat în România a fost cel clujean, la 18 septembrie 1919, întâiul spectacol, „Aida” de Giuseppe Verdi, având loc în 25 mai 1920. Aniversarea centenară a cunoscut momente grele din pricina pandemiei de coronavirus, așa încât sărbătorirea a fost simbolică. După cinci ani, cum era firesc, o nouă montare a titlului inaugural a dat strălucire festivității.
Mizanscena a fost încredințată regizorului Rareș Trifan, care a semnat și lighting design-ul, conceptul video, în colaborare cu Adrian Damian pentru scenografie și Luiza Enescu pentru costume. Conținutul video i-a revenit lui Magdy Hawash, alături de însuși Rareș Trifan. Orchestra, Corul și Ansamblul de Balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca i–au avut în frunte pe dirijorul italian David Crescenzi, directorul artistic al teatrului, pe dirijorul de cor Corneliu Felecan și coregraful Dan Haja. O echipă sudată ce a dăruit consistență muzicală și drmaturgică producției.
În privința oricărei montări actuale, mărturisesc că gândul mi se îndreaptă întotdeauna către analiza corelării expresiei muzicale, izvorâte din stilul componistic cu conceptul transpunerii scenice. Nu sunt un nostalgic care nu-și poate șterge din minte versiuni antice, accept inovația, în măsura în care nu contrazice, nu distruge această dualitate. Am făcut digresiunea tocmai pentru că regia lui Rareș Trifan mi se pare o pildă de Regietheater modern în sensul bun al termenului născut în Germania și care a generat atâtea derapaje ulterioare.
Trifan nu se îndepărtează de atmosfera Egiptului faraonic dar o înveșmântează într-un imagine stilizată, intens colorată și dinamică, grație conceptului video, proiecțiilor, când abstracte, când concrete, care rămân cheia montării și atrag. Vedem dune de nisip de un galben liniștitor sau un protocaliu arzător, învolburări în deșert, infinitul stelar, unduirile albastre ale Nilului, farmecul și misterul verdelui palmierilor într-o noapte tropicală, furtuna de foc din timpul tiradei lui Amonasro, din nou calmul și imensitatea dunelor, roșul violent al scenei judecății ce însoțește răscolirile lui Amneris sau magma sângerândă a iadului din cripta în care Radamès a fost închis de viu. Totul legat de ilustrarea acțiunii, a sentimentelor și trăirilor eroilor O uriașă oglindă aflată pe fundal reflectă din înalturi imaginile peronajelor, translatându-le spațial într-un ambient care detaliază platoul.
Plasând pe primul loc proiecțiile video, regizorul lasă în penumbre de plan secundar statuile monumentale ale zeităților egiptene care există deci în decor, apoi luntrea ce alunecă pe Nil în actul al III-lea, harpele și trompetele, chiar și unele cadraje ale eroilor sau corurilor preoților din primul și ultimul act. Păcat. Nu uită însă un... animal de companie al lui Amneris purtat într-o lesă de un sclav îmbrăcat princiar, nici mai mult nici mai puțin decât un crocodil hidos, care ne invită să-i numărăm dinții în scena duetului Aida-Amneris. Un kitsch. Bine că nu a fost scos la aplauze, cum am văzut în alte producții ce aduceau jivine în scenă. Apropo de decorul apartamentului lui Amneris, mi s-a părut simplist, auster, ușor depărtat de întregul videografic, cu doar un perete masiv, plin de hieroglife pe care erau marcate contururile unor piramide.
În jurul tuturor acestor găselnițe, pozitive sau mai puțin, se narează acțiunea ce este consemnată de un scrib aflat de la început în scenă, dispărut în spațiile în care nu avea acces, templul lui Fthà sau apartamentul privat al fiicei faraonului, dar revenit în ultima scenă, a sfârșitului Aidei și al lui Radamès, când își încheie trist consemnarea dramei care, prin papirusul lui, ajunge până la noi. O idee originală.
Aminteam de colorizare. În afara proiecțiilor impresionante, se regăsește în costumele clasice ale Luizei Enescu, absolut fabuloase în armonii, cu aurul scânteietor dominant în mantii, rochii, văluri, voaluri, bijuterii, podoabe capilare. Un lux poate prea puțin diferențiat între popor și castele privilegiate, în tabloul triumfal. Turcoaz prețios, ruginiu, mov, vișiniu, alb sunt numai alte câteva nuanțe din care desenatoarea costumelor a mixat în combinații neașteptate, pentru soliști, cor, balerini.
Coregrafia a avut spectaculozitate.
Simple ziceri privitoare la creația verdiană, atestate muzicologic, afirmă că în portativele „Aidei” nicio notă nu este de prisos și nu s-ar putea elimina fără afectarea perfecțiunii melodice sau a dramaturgiei. Este cu alte cuvine traducerea echilibrului pe care maestrul de la Busseto l-a conferit partiturii și care se regăsește în lecturi. A fost și cazul celei conferite de David Crescenzi, în fața unor instrumentiști aflați în zi bună. Coriștii au avut momente maiestuoase în „Gran Finale secondo” și sublinieri pline de moliciuni sau autoritate în scenele din templu.
Spectacolul aniversar a beneficiat de o distribuție internațională, bine aleasă și potrivită tălmăcirilor verdiene.
Venită după un sezon în care a interpretat rolul Amneris pe marile scene ale lumii, mezzosoprana Judit Kutasi a făcut o demonstrație de înalt nivel vocal-dramatic. Duetul cu Radamès și scena judecății din actul al IV-lea i-au confirmat amploarea de glas și forța dificilelor acute (Si bemol) prin execuții de manual, care au cutremurat sala. Până atunci, în terțetul din primul act și în primul tablou al celui secund a cântat cu aceeași știință de prezentare analitică a desenelor melodice.
Rolul titular a revenit sopranei americane Miriam Clark, posesoare a unei voci liric-spinte cu bune pianissime în registrul înalt, cerință verdiană esențială și cu penetranță dominatoare a ansamblurilor din finalul de act II.
Partener direct i-a fost tenorul italian Samuele Simoncini, un glas eroic, incisiv, strălucitor, cu acute sigure și avânt pasional în cânt. Pentru încheierea ariei „Celeste Aida” a ales o formulă inexistentă în partitură, terminând cu un „Vicino al sol” la octava inferioară a notei de Si bemol acut. Având în vedere că celebrul Richard Tucker a utilizat varianta într-o înregistrare istorică dirijată de marele Arturo Toscanini, se poate accepta.
În rolul Amonasro, baritonul Florin Estefan și-a folosit căldura, catifeaua și generozitatea vocii pentru un contur vibrant de expresie regală și părintească.
Alt oaspete italian, renumitul bas Roberto Scandiuzzi a fost Marele Preot Ramfis, aducând o expunere de glas bogat în armonice cu un Fa natural acut („... folgore, morte”) solid în prima scenă din templu și autoritate deplină ca oficial ce hotărăște totul peste capul Regelui.
În celelalte roluri au cântat basul Simonfi Sandor (Regele), tenorul Florin Pop (Mesagerul) și soprana Roxana Șelariu (Marea preoteasă).
Câteva minusuri pot fi notate, dacă mă refer la sunete prea vibrante, la respirații furate, la liniarități de construcție a frazelor, la mici stridențe, la intonații sub tonul corect, la unii tempi prea lenți sau la pasagere nesiguranțe ale sincronizării coriștilor. Scrise, par multe, dar au fost puține și întâmplătoare.
Înainte de spectacol, la față de cortină, în scurta sa alocuțiune, managerul general conf. univ. dr. Florin Estefan a întărit importanța momentului aniversar și a adresat mulțumiri echipei care îl susține în realizările actuale, publicului fidel, primind din partea prefectului județului Cluj, Maria Forna, Diploma de Onoare pentru cei 105 ani de existență ai Operei Române. „Vivat Opera” și „La Mulți Ani, Operei Naționale Române Cluj-Napoca” s-a rostit de pe scenă în aplauzele asistenței entuziaste. Așa să fie.
Se încarcă comentariile...
