FOTO Tradiţii de Bobotează în Tulcea, pe vremea stăpânirii otomane. Preoţii români, armeni, greci, bulgari şi ruşi sfinţeau apa, fiecare în limba sa
0Sărbătoarea religioasă a Bobotezei nu era ocolită niciodată în Tulcea, nici măcar în perioada în care Dobrogea era sub stăpânirea otomană.
Despre tradiţiile din acest colţ de ţară scrie foarte frumos Nicolae Ariton în cartea sa „Misterele Dunării“.
Vă redăm un fragment inedit din cartea sa în care povesteşte cum sărbătoreau creştinii în zi de mare sărbătoare.
„Chiar dacă în ziua de Bobotează, în Tulcea nu se auzea nici şoaptă de clopot, aceste fiind interzise de osmanlâii care stăpâneau oraşul şi întreaga Dobroge, oamenii coborau încă din zori, de pe dealurile din jurul Dunării, ieşind cu mic şi mare din mahalalele creştine.
Cu o zi înainte, preoţii umblaseră prin acestea şi stropiseră cu agheasmă casele şi restul acareturilor, semn că Ziua cea Sfântă a Botezului Domnului Isus urma să vină. Tot acest puhoi de oameni, se oprea mai întâi la cele trei biserici, Buna Vestire (Grecească), Sf. Gheorghe (Bulgărească) şi Sf. Nicolae (încă neterminată, serviciul religios ţinându-se în bisericuţa veche din lemn) unde participau la slujbă şi de unde porneau apoi cu mare alai către Dunăre, scoţând din biserici prapurii şi icoanele cele mai frumoase.
Arhivă Nicolae Ariton
Gerul cumplit şi bătaia Crivăţului nu era nici o piedică pentru tulcenii creştini, pătrunşi de credinţa şi de importanţa zilei de Bobotează. Aproape în fiecare iarnă, Dunărea îi aştepta îngheţată bocnă, transformată în cel mai lat şi neted drum din această parte a Imperiului Otoman, motiv de a călători pe oglinda de gheaţă, cu sănii şi căruţe, în locul corăbiilor şi piroscafurilor pufăitoare.
Sărbătorile religioase deveneau adevărate evenimente nu numai pentru comunităţile creştine: români, greci, bulgari, ruşi, armeni ci şi pentru musulmanii turci, tătari şi cerchezi. În ziua de Bobotează, şiruri de oameni coborau de pe dealurile tulcene, unde îşi aveau mahalalele (cartierele) organizate pe etnii, spre Dunărea îngheţată, care îi aştepta ca o oglindă uriaşă. Strânşi în jurul preoţilor, sutele de oameni tăiau în gheaţa groasă copci mari în formă de cruce, pentru a ajunge la apa (pe atunci) limpede a fluviului.
Urmau slujbele religioase în care preoţi români, armeni, greci, bulgari şi ruşi sfinţeau apa, fiecare în limba lor, în ritualuri asemănătoare şi diferite în acelaşi timp. Din plictiseală, zeci de musulmani se apropiau pentru a privi spectacolul oferit de creştini. După ce slujbele se încheiau, începea petrecerea.
Pe gheaţa groasă era adus pământ, iar peste acesta se făceau focuri zdravene pe jarul cărora se frigea carne şi se fierbea ţuică şi vin. În acest tablou, apăreau şi lăutarii care începeau să cânte hore şi sârbe“.
Vă mai recomandăm:
Poveştile Sulinei, Turnul Babel din Deltă. Locul unde au iubit şi au murit prinţese şi pescari, piraţi şi amirali
Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea