Soarta arhitectului care a proiectat cea mai frumoasă construcție din Eforie Nord. Bellona, hotelul sub forma unui vas care sparge valurile

Arhitectul  George Matei Cantacuzino, care ne-a lăsat moștenire unele din cele mai spectaculoase construcții de pe litoralul românesc, a fost întemnițat și apoi trimis să muncească pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Eforie Nord, fost cătun al comunei Techirghiol, s-a transformat în staţiune balneară după 1920 şi a devenit comună urbană independentă la 1 noiembrie 1933, prin desprinderea ei de Techirghiol, sub denumirea de „Eforia – staţiune balneo-climaterică”.

Arhitectul G. M. Cantacuzino este cel care, între anii 1930 şi 1934, și-a pus amprenta asupra celor mai frumoase construcții ale stațiunii. Lui G. M. Cantacuzino i-a fost încredinţată şi proiectarea unei serii întregi de vile, parte din ele existente şi în prezent. 

Întâi şi-au făcut apariţia, pe fâşia de teren viran situată de-a lungul falezei şi perpendicular pe Bulevardul Ovidiu, vilele estivale proiectate de G. M. Cantacuzino. Ulterior, s-a ridicat impozantul Hotel Bellona (1932-1934).

Hotelul Bellona, asemenea unui pachebot care sparge valurile, simbolizează progresul şi puterea omului asupra mării. De asemenea, vilele maritime proiectate de G. M. Cantacuzino la Eforie Nord poartă fiecare amprenta unor figuri de stil – metafore sau simboluri. În scrisorile către Simon, citate de Revista „Arhitectura“, arhitectul mărturisea: „Am avut întotdeauna tendinţa de a metamorfoza lucrurile în simboluri şi de a le da rezonanţe mitice, iar explicaţiile ştiinţifice nu m-au mulţumit niciodată. În spatele fiecăreia din ele simt că mai există altceva, un altceva care se îndepărtează fără a se micşora şi care e cu atât mai apăsător cu cât se îndepărtează. Lumea aparenţelor m-a satisfăcut tocmai fiindcă formele lucrurilor şi, în general, înfăţişarea vieţii erau şi au rămas pentru mine ca un scris cu ajutorul caracterelor căruia puteam citi şi înţelege“.

Stațiunea cu cinci hoteluri și două băi de nămol

În Jurnalul nr. 193 din Şedinţa de avizare din 22 decembrie 1936, a Consiliului Tehnic Superior din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, se preciza că staţiunea poseda în 1936 cinci hoteluri, două băi calde şi de nămol, dintre care una nouă (arh. N. Nenciulescu), o instalaţie de băi reci la mare, un bazin modern de înot, terenuri pentru sporturi şi un teren de tir, un abator improvizat, o hală pentru desfacerea produselor alimentare, precum şi un local de primărie construit în 1936, care împărţea spaţiul cu poşta şi poliţia. Tot din acest document aflăm că localitatea a beneficiat de lucrări executate la bulevarde şi străzi largi, trasate generos, şi că s-a creat accesul de pe faleză spre mare, preluând o diferenţă de nivel de 16 m şi cuprinzând scări şi terase din piatră.

De asemenea, „un bazin în curs de executare, legat printr-un canal cu Marea, trebuia să devină port pentru micile ambarcaţiuni şi izola clădirea şi plaja regală de restul plajei”.

Pentru alimentarea cu apă existau „20 de fântâni sondate şi o sondă de mare adâncime” în curs de forare. Lumina electrică era furnizată de uzina din Constanţa, pe baza unui contract de concesionare.

În toamna anului 1936, Direcţiunea CFR a refăcut pe teren noul traseu de cale ferată şi a demontat vechea linie care trecea pe marginea mării, printre vile, împiedicând circulaţia la mare şi dezvoltarea ţărmului.

După această operaţiune, Primăria Eforiei recomanda ca pe locul fostei gări, între Str. Mării şi plaja Principele Nicolae, rămas liber în urma ridicării liniilor şi a staţiei CFR, să se studieze posibilitatea amenajării unei grădini sau al unui parc public, în care să se aşeze viitoarea construcţie a cazinoului local.

După moartea lui Stalin, Eforie Nord s-a dezvoltat după un vast plan urbanistic integrat de sistematizare a litoralului Mării Negre (1955-1965), care a anexat zona veche a oraşului, construind în afara acesteia şi nu peste construcţiile iniţiale.

Arhitectul de renume, trimis pe șantierul canalului

Arhitectul român George Matei Cantacuzino, GM sau Georges, așa cum era alintat de cei apropiati, se trage din ramura din Moldova a familiei Cantacuzino. S-a născut la Viena, în anul 1899, aici petrecându-și primii ani din viață. A studiat arhitectura la Paris, la Ecole des Beaux-Arts, până în 1929, venind ulterior în România.

Construcțiile emblematice din Eforie Nord nu sunt singurele opere de artă ale renumitului arhitect, George Matei Cantacuzino a condus restaurarea de biserici şi mănăstiri din Moldova, printre care Suceviţa, acum inclusă în patrimoniul mondial UNESCO.

Fiind adversar al regimului comunist, Cantacuzino fusese întemniţat timp de şase ani (1948-1954) la Jilava, Aiud, Piteşti şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar în 1957 a fost declarat inamic al poporului. Până la moartea sa, survenită în anul 1960, a trăit într-un con de umbră.