În satul Izvoarele din comuna constănţeană Lipniţa, numit cândva Pârjoaia, se află o biserică atipică, semîngropată, de dimensiunile unei case.

Lăcaşul de cult nu are turlă, dar în rest are toate elementele unui lăcaş ortodox: altar semicircular, pronaos, naos, pridvor, bolţi din lemn, icoane. Pereţii sunt făcuţi din paiantă (împletitură din nuiele bulgărită şi lipită cu pământ), fiind întăriţi şi susţinuţi cu stâlpi din lemn îngropaţi un metru în pământ.

Toate îmbinările sunt cioplite cu toporul şi cu dalta, lemnul folosit fiind cel de stejar, carpen, frasin sau brad fără să fie folosit fierăstrăul. La realizarea bisericuţei s-au utilizat cepuri şi cuie din lemn. Doar la acoperiş au fost folosite cuie forjate de mână, care se pare că provin de la reparaţiile ulterioare. Ceea ce este atipic este faptul că lăcaşul de cult nu are fundaţie.

Lipsa turlei şi dimensiunile mici par să confirme că bisericuţa a fost ridicată în timpul Imperiului Otoman sau chiar mai devreme. De altfel, pictura de pe icoane pare să fie realizată înainte de anul 1870. În 2001, biserica a fost restaurată de către arhitectul bucureştean Vlad Calboreanu, care, împreună cu soţia sa, s-a mutat la Izvoarele. 

Creştinii din judeţele Constanţa şi Tulcea, teritorii aflate sub stăpânire otomană începând cu anul 1420, când sultanul Mehmed I a cucerit Dobrogea, şi până la Războiul de Independenţă, în 1878, şi-au păstrat religia. Imperiul otoman a preluat puterea asupra întregii regiuni la 1848, când a căzut şi vestitul port Chilia. 

În toată această perioadă, bisericile din mediul rural au continuat să fie oaze de cultură creştină pentru cei care locuiau într-un paşalâc turcesc, dar, mai mult decât atât, în această perioadă au fost ridicate alte lăcaşuri sfinte.

Documentele vremii vorbesc de mai multe lăcaşuri de cult constănţene care au fost ridicate în perioada stăpânirii otomane. Este vorba de bisericile din Gârliciu (1865), Istria (1857), Sinoe (1853-1857), Topalu (1865), Canlia (1863-1864), Izvoarele (1828), Dobromir Vale (1869), Dunăreni (1872-1882), Bugeac (1863), Ion Corvin (1852-1882), Mirceşti (1830-1840), Ostrov (1860), Pietreni (1862-1868), Satu Nou-Dervent (1861), Viile (1856). Dintre acestea, doar câteva au rezistat trecerii timpului. 

Arhivele spun că în perioada stăpânirii otomane, în nordul Dobrogei s-au ridicat următoarele biserici ortodoxe: Visterna (1841), Parcheş (1844), Câşla (1844),  Chilia-Veche (1854), Prislav (1859 şi reconstruită în 1885), Agighiol (1860), Beştepe (1860), Sulina – biserica românească (1865), biserica grecească (1862), Isaccea (1862), Pardina (1860), Ceamurlia de Jos (1866), Mahmudia (1864), Ceatalchioi (1870), Somova (1873), Caraorman (1875), Sabangia (1872), Tulcea (biserica „Schimbarea la faţă“ – 1875-1883), Zebil (1874). 

Vă mai recomandăm:

Malcoci sau superba poveste a primului sat al nemţilor din Dobrogea. Germanii au plecat „Acasă, în Rai“, iar biserica monumentală a devenit o ruină

Scandalul picturii din catedrala ortodoxă a Constanţei. Cum au luat foc oficialii statului român din cauza sfintelor cu aspect suspect de pământesc

Securitatea şi obsesia pentru Vatican, pepinieră de preoţi-spioni pentru SUA. Episcopul Gerald O' Hara, americanul pe care n-au reuşit să-l omoare

Taina luminii din noaptea de Înviere. De ce mâncăm pască şi ouă roşii în ziua sfântă de Paşti

Motivele ascunse care îi fac şi pe oamenii de succes să se retragă la mănăstire - cum ne încolţeşte în minte gândul de a fi doar cu Dumnezeu - explicaţiile preoţilor