Istoria cu parfum de epocă a unei străzi: Calea Victoriei, fost „Podul Mogoșoaiei“, drum al unei vechi familii boierești
0Calea Victoriei a fost, de-a lungul timpului, când uliță, când pod, când cale. Până în anul 1978, bucureștenii îi spuneau „Podul Mogoșoaiei“.
Actualul său nume a început să fie folosit din anul 1878, când în Capitală au intrat victorioase trupele Armatei Române în Războiul de Independenţă.
Până atunci, strada era cunoscută sub numele de Podul Mogoșoaiei, dobândit după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu a achiziționat satul Mogoșoaia și a construit un drum direct către palatul său ridicat acolo, în 1692. În epocă, strada era pavată cu trunchiuri secționate de copaci, care îi confereau acest aspect.
Istoria străzii este și mai veche. Conform documentarului Magdalenei Dorojan publicat în volumul „București. Materiale de istorie și muzeografie XXV“, „această cale a Mogoşoaiei era un drum al vechii familii româneşti a serdarului Mogoş Acest Mogoş pleca cu familia lui, totdeauna pe acest drum, la moşia lui ce poartă până în ziua de azi numele Mogoşoaia“.
Moșia Ilincăi Cantacuzino
Din același documentar aflăm că toată zona era a Ilincăi Cantacuzino, mare postelniceasă: «Înainte să se nască, tot locul mărginit astăzi de bulevarde la nord, de strada Colţei la răsărit, de Dâmboviţa la miazăzi, de strada Domniţa Anastasia la apus, -sunt peste 50 de pogoane – era stăpânit de o singură fiinţă, o femeie bătrână: Ilinca Cantacuzino, marea postelniceasă. Cu dânsa se stingea neamul Basarabilor. Era fiică de Domn – a lui Radu Şerban – nepoată de Domn, - a lui Matei Basarab – şi, din căsătoria ei cu cel dintâi Cantacuzino venit în Ţară, avusese 12 copiii, 6 fete şi 6 băieţi. Iar dintre băieţi, un fiu va ajunge Domn, Şerban Vodă Cantacuzino; iar dintre fete cea mai tânără, Stanca, va naşte un copil, care va fi Constantin Brâncoveanu». Domnul Constantin Brâncoveanu a deschis acest drum «pentru a face legătura între Palatul Domnesc proaspăt reclădit de voievod, aflat pe malul Dâmboviţei, şi moşia sa de la Mogoşoaia, unde a ridicat un splendit palat, cel mai reprezentativ pentru stilul brâncovenesc».
Acest drum nou s-a născut şerpuit, „spre ciuda „edililor” şi „urbaniştilor”. Dar n-au ce-i face: el urmează creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte - căci pe deal e uscat, în vale e baltă - şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care azi ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale. Şi râpa era mult mai repede, pe vremuri. Fiind pe muchie de deal locurile erau uscate şi sănătoase şi de aceea, de-a lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie au început boierii să-şi facă case», scrie Gheorghe Cruţescu în „Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi“.
Reunind case boierești, biserici, hanuri, hoteluri, magazine de lux, prăvălii, cafenele alături de numeroase instituții de prestigiu, în special de natură economică, dar și culturală, strada a devenit epicentrul vieții bucureștenilor. Nu întâmplător, în anul 1937, Calea Victoriei a fost aleasă pentru amplasarea Palatului Regal, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, conform Direcției Patrimoniu Digital.
În perioada comunistă artera și-a păstrat numele primit în anul 1878, și a devenit sursă de inspirație pentru construirea unui nou bulevard: Calea Victoriei Socialismului.