Blestemul sărăciei. Pe urmele „bordeienilor” lui Sadoveanu, oamenii care se zbat în mizerie de secole
0În comuna Avrămeni, judeţul Botoşani, în satele izolate care l-au inspirat pe Mihail Sadoveanu să scrie romanul „Bordeienii”, sărăcia este la ea acasă. Condiţiile de viaţă sunt aproape aceleaşi ca acum 100 de ani, iar bordeienii se chinuie încă să supravieţuiască.
În anul 1912, cunoscutul scriitor român Mihai Sadoveanu publica romanul „Bordeienii”, o poveste despre viaţa grea a ţăranilor, care trăiau rupţi de civilizaţie pe moşiile boierilor din nordul extrem al Moldovei. Ideea de a scrie acest roman s-a născut după o vizită a scriitorului pe malul Prutului, mai sus de târgul Săvenilor, pe moşia unui boier local, care se întindea, aproximativ, pe raza comunei Avrămeni de astăzi. Sadoveanu a fost impresionat de sărăcia în care trăiau ţăranii din această zonă, numindu-i sugestiv, „bordeieni” după locuinţele paupere şi semi-îngropate în care-şi duceau viaţa. La un secol de la publicarea acestui roman, reporterii „Adevărul” au plecat pe urmele bordeienilor, la aproximativ 50 de kilometri de municipiul Botoşani, în cătunele Avrămenilor.
„La noi s-a inventat sărăcia”
Satul „Dimitrie Cantemir” este aproape în inima ţinutului „bordeienilor”. Are case sărăcăcioase, din chirpici, unele dărăpănate, cu garduri rupte. Pe uliţe se plimbă nestingherite câteva capre şi găini, exact ca în vremurile lui Sadoveanu. Drumul este prăfuit, neasfaltat, acoperit cu o piatră împrăştiată. „Bordeienii” trăiesc din te miri ce, din munca cu ziua, din micile ogoare sau grădini. Nea Petrică trăieşte de o viaţă în acest loc, la fel ca înaintaşii săi. Mărturiseşte că nu a cunoscut altceva decât sărăcia lucie. „La noi s-a inventat sărăcia. Din moşi-strămoşi aici numai sărăcie a fost şi caznă. Oamenii trăiesc din ce apucă, din ce pot munci pe la câmp sau prin jurul casei. Uneori, nici cu ziua nu ai unde să lucrezi. Mai alocaţiile copiilor, mai ce găseşti. Aici trăim în bălării ca acum 100 de ani”, mărturiseşte săteanul.
Drumul către ţinutul bordeienilor FOTO Cosmin Zamfirache
Vecinul lui nea Petrică este convins că aceste sate rupte de lume se vor stinge în sărăcie şi din cauza sărăciei. „Nouă ne este şi frică să ne gândim cum ar fi altfel. Ar fi prea frumos. Ne-am otrăvi sufletul degeaba. Aşa poate ne-o aruncat cineva un blestem, cine ştie când, să căznim pentru fiecare gură de pâine, şi la boier, şi la Colectiv şi acum când îi mai rău ca oricând. În sat numai oameni bătrâni, tinerii fug mâncând pământul. La ce să vină? La un boţ de mămăligă şi sărăcie?”, spune săteanul. Până şi autoturismele sunt o raritate. Nici măcar nu au drumuri pe care să circule, căruţa trasă de cai a rămas mijlocul de transport al bordeienilor.
„Adăpăm animalele dintr-o gârlă”
În afară de electricitate, sătenii din ţinutul bordeienilor, adică Panaitoaia, Ichimeni şi Dimitrie Cantemir, nu au niciun fel de beneficiu al lumii civilizate. Nu au apă potabilă, canalizare sau drumuri asfaltate. De locuri de joacă sau alte beneficii ale lumii moderne nici nu poate fi vorba. Până şi fântânile le-au secat şi sunt nevoiţi să care apă cu butoaiele din câmp, pe unde găsesc o fântână sau un ochi de apă. „Adăpăm animalele dintr-o gârlă. Nu avem apă. Cărăm cu butoaiele, cu găleţile. Îi greu, dar noi nu ştim altfel”, mărturiseşte Costică, un sătean de la marginea cătunului Dimitrie Cantemir.
Ţinutul bordeienilor FOTO Cosmin Zamfirache
Tanti Aglaia are 78 de ani şi cară încă apă cu găleţile de la o distanţă de aproximativ 500 de metri. „Este fântâna unui nepot. Încă mai are apă, dar tulbure, seacă şi asta. Dacă nu duc apă la animale, nu am ce mânca”, spune femeia.
Culmea, autorităţile locale au tras ţevi prin pământ, dar nu au fost date în folosinţă şi nici nu au fost preluate de operatorul de apă al judeţului. În plus, cei de la Primăria Avrămeni nu văd să fie probleme atât de mari în cătunele bordeienilor, nici sărăcie atât de cruntă.