Șoprul, structura medievală dispărută din Europa, dar care se mai păstrează într-un singur loc din România FOTO VIDEO

Șoprul, acea structură din lemn în care se păstrează fânul destinat hranei animalelor peste iarnă, este o reminiscență medievală aflată pe cale de dispariție. Mai supraviețuiește doar în Țara Maramureșului, însă cândva era răspândit în toată Europa.

Structura din lemn este pe cât de simplă, pe atât de ingenos făcută. Acoperișul lui este mobil, iar pe măsură ce fânul scade, acoperișul este coborât printr-un sistem extrem de simplu. Maramureșenii nu renunță încă la el, deși în multe locuri au apărut deja baloții de paie, care sunt făcuți mecanizat și mult mai rapid.

„Șoprul este o construcție de lemn cu aspect unic, cu corpul prismatic şi acoperişul piramidal mobil, destinată adăpostirii şi depozitării fânului”, explică istoricul și publicistul Teofil Ivanciuc în lucrarea pe această temă publicată în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

„Acoperişul poate glisa în sus şi în jos, în funcție de volumul de fân aflat sub acesta, el fiind blocat cu cuie metalice, rar de lemn, trecute prin orificiile date prin stâlpi şi situate la distanțe de 25–35 de centimetri unul față de altul”, mai arată el.

Construcție medievală, păstrată până azi

În documentele medievale, cea mai timpurie apariție probabilă a şoprului are loc în secolul al VIII-lea (în „Lex Baiuvarorium”). Este însă cert că în anul 1220 exista și era utilizat.

Mai târziu, construcția de lemn apare pe un blazon polonez și pe stema unor localități din Cehia și Polonia.

„În Olanda, multele structuri de adăpostire a fânului existente încă azi nu mai servesc însă la nimic, abandonul lor fiind finalizat prin anii 1980, odată cu generalizarea balotării fânului. De fapt, de peste tot - cu excepția Maramureşului - şoprurile fie au dispărut, fie s-au mutat în muzee ori au rămas in situ ca simple curiozități (cu excepția câtorva ferme olandeze şi italiene care încă le mai utilizează, sporadic), odată cu industrializarea agriculturii şi cu abandonarea procesării manuale a fânului”, mai arată el.

Piesă de muzeu la unii, utilizată încă de alții

Se consideră că astfel de structuri au mai existat în Anglia, Țara Galilor, Irlanda, poate şi în Islanda, în Scandinavia, Belgia (Frandra),Franța (Normandia), apoi în Germania, Polonia, Cehia (Boehmia), Slovacia (Saros), Belarus (Vitebsk), Lituania, Letonia, Estonia, Rusia (regiunile Leningrad şi Pskov), Ucraina de vest (Transcarpatia), Ungaria de nord (Zemplen), iar spre sud, în Italia (Apulia, Veneto, Liguria), Slovenia şi Croația (Istria), posibil şi în Serbia (Zimmermann, 1991; Spulerova et al, 2019).

Dar construcția de lemn a ajuns și peste Ocean, presupunându-se că a fost dusă pentru prima dată de olandezi, la New Jersey, la finele secolului al XVII-lea. Apoi s-a răspândit în Statele Unite și Canada.

„În Valea Codroy din Newfoundland, în anul 1983 mai erau în uz cel puțin zece şopruri, însă azi mai sunt doar două, şi acestea declarate monumente istorice”, mai arată istoricul.

Maramureșul însă este unic la acest capitol. „Dacă, prin alte părți, şoprurile sunt rarități extreme uitate prin câteva locuri izolate, Maramureşul are, probabil, mai multe şopruri decât se păstrează în tot restul lumii la un loc”, mai explică istoricul și etnologul Teofil Ivanciuc.

Conform acestuia, ar putea exista până la 10.000 de astfel de exemplare în județ.

Termenul, de origine germană

Despre denumirea de „șopru”, el spune că pare a proveni de la germanul „schuppen” care înseamnă, în cazul nostru, „hangar”, „şopron”, „magazie”.

„Celălalt termen utilizat în regiune pentru respectiva construcție, <oboroc> (sau <hoboroc>), pare a proveni din indo-germanicul <berg> (însemnând <adăpost>), fiind din aceeaşi familie cu termenul maghiar <abara>, cu polonezul <Bróg>, cehul <oboroh>, slovacul <oborohy>, ucraineanul <oborig> sau cu <barco> din Liguria italiană, toate având acelaşi sens”, mai arată el.

Ambii termeni întâlniți în Maramureş par a avea o origine germană, adus odată cu fermierii şi meşteşugarii germanici care au ajuns până în Maramureş, în calitate de colonişti aduși aici de către regatul maghiar.