VIDEO Cetăţenii de import. De ce-şi doresc străinii să devină români: „România e ca un virus“

Anual, zeci de mii de imigranţi devin cetăţeni români cu acte în regulă. La capătul drumului ce se sfârşeşte în faţa unei comisii de examinare stau însă ani petrecuţi printre frustrări, incertitudini şi coşmarul de a nu fi vreodată primiţi în noua comunitate. Alina Ilac, juristul care pregăteşte străinii pentru examenul de cetăţenie, vorbeşte, la Adevărul Live, despre marele vis al studenţilor săi: să fie români cu acte.

Poziţia în care Alina Ilac a ajuns în prezent este o combinaţie de momente neaşteptate cu final fericit. Pe când era studentă, tânără şi fără bani, a acceptat un post de suplinitor de limba română la Şcoala Iraniană. Treptat, aflând de persoane care voiau să înveţe limba română pentru obţinerea examenului de cetăţenie, a început să predea cursuri. Nici ea nu ştia foarte exact ce trebuia făcut, dar a ales o abordare logică: lucrurile nu vor fi învăţate pe de rost, ci logic, „traduse“ în concepte familiare şi, apoi, asimilate. Acum, peste 90% dintre „studenţii“ străini pregătiţi de Alina Ilac devin români.

Potrivit datelor furnizate de către Autoritatea Naţională pentru Cetăţenii (ANC), în intervalul 2011-2013, peste 183.000 de străini au obţinut cetăţenia română, însă statisticile se opresc la nivelul primului semestru al anului trecut. Asta înseamnă, anual, aproximativ 70.000 de absolvenţi ai examenului pentru cetăţenie. Ca să ajungă în faţa comisiei de examinare, însă, cei care îşi doresc să obţină cetăţenia română trebuie să treacă printr-un adevărat calvar birocratic.

Cel puţin opt ani în România

Mai întâi, trebuie să dovedească faptul că au locuit aici în ultimii opt ani. Apoi încep hârtiile: permisul de şedere, declaraţie că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională, certificat de naştere, căsătorie şi copii (dacă este cazul), adeverinţă de la ambasada ţării natale, cazier din România şi din ţara de origine, dovadă că locuieşte legal undeva, contracte de muncă, închiriere şi orice altceva ar putea atesta obţinerea de venituri.

Toate aceste acte, unele în dublu sau chiar triplu exemplar, sunt autentificate notarial şi au un termen de valabilitate extrem de scăzut. Apoi, hârtiile încep lungul drum prin instituţiile române. Fiecare dă o aprobare sau, după caz, respinge cererea doritorului. Uneori, se mai întâmplă şi accidente: să ai acelaşi nume cu cel al unui străin care a săvârşit infracţiuni, de exemplu. Din momentul în care eşti înştiinţat că totul este în regulă, primeşti o programare, cuprinsă între patru şi şase luni, la examenul pentru cetăţenie.

De ce aleg străinii România

Alina Ilac:  De cele mai multe ori, oamenii din străinătate aleg România pentru că au nemulţumiri în ţărilor lor natale. Poate, la început, aleg ţara asta din greşeală. Sunt ca românii care pleacă în Spania să muncească pentru o viaţă mai bună. În Vietnam, există zonă unde salariul mediu este de 60 de dolari. Or, dacă afli că în România nivelul e mai ridicat, vrei să pleci. Şi, odată veniţi aici, nu mai vor să plece. România e ca un virus.

Alina Ilac la Adevărul Live FOTO Sever Gheorghe 

Despre examenul de cetăţenie

Alina Ilac: E foarte important ca, la începutul, cursurilor, să înveţe Constituţia, geografie, istorie şi noţiuni de cultură generală. În plus, şi câteva lucruri despre religie. De pildă, pot apărea întrebări de genul care este autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe?

Din 2007 am început să fac cursurile acestea, iar eu am pregătit peste 100 de studenţi. Pregătirea înseamnă aproximativ 90 de ore, în special cu persoanele care asimilează repede, cum este Alex. Examenul constă în teste cu întrebări despre istorie, Constituţie, geografie, cum ziceam, apoi este proba de dictare, urmează să citească şi, apoi, să ştie o parte din imn.

E foarte important să ai răbdare cu oamenii atunci când vin la cursuri. Să îi cunoşti, ca să poţi să ştii cum să îi înveţi mai uşor. Îmi aduc aminte de un episod amuzant, cu un student chinez. Nu putea să zică litera „r“, pentru că nu există la ei. Aşa că mi-am adus aminte de „Rică nu ştia să zică râu răţuşcă rămurică“. Până la urmă a învăţat şi, de fiecare dată, când mă suna, nu-mi mai spunea „Alina“, ci „Dragă Răţuşcă“.

Zakaria Halime (46 de ani), din Siria,  cel mai „proaspăt român“:

Eu am venit în vizită în România, în 1994. Am stat la început opt luni, apoi am rămas patru ani. Şi acum nu mai pot să plec! Nu a fost deloc greu să mă acomodez. M-am înţeles bine cu oamenii. Iar, acum, când plec acasă, în concediu, abia aştept să mă întorc aici. Pentru că în România e casa mea. „Ce spui tu?“, îmi spune mama. „Casa ta e aici!“, dar eu nu mai simt aşa.

Sunt singurul dintre fraţi care s-a stabilit aici. Mai am alţi 16 fraţi, care s-au mutat în Turcia. Unul singur a rămas în Siria.

În România am început o afacere, cu materiale de textile. Şi nu m-am speriat chiar de toată birocraţia. Am înţeles că trebuie să plătesc dările la stat, că acestea sunt procedurile. Acolo, în Siria, sunt ca un robot. E ca şi cum ar fi aici, dar pe timpul lui Ceauşescu. E un alt regim. La început, bineînţeles, am vrut să fac afacerile acolo, dar e foarte greu. Trebuie să am pe cineva în spate, să fie asociatul meu, dar fără bani. Păi, cum vine asta? Aici, însă, simt că pot să fac ce vreau eu. Iar acum, când mă duc în Turcia, de exemplu, pentru afaceri, eu vorbesc în limba română! Nu în limba arabă.

Nu a durat foarte mult până să-mi fac dosarul ca să-l depun pentru cetăţenie. În România, pentru actele de aici, a durat mai puţin de o lună. Mai complicat a fost să aduc actele din Siria. Durează 8 luni, poate un an.

Am dat de două ori examenul. La început, comisia a fost foarte rigidă, distantă. Şi m-am blocat, nu l-am promovat.  A doua oară, oamenii au fost mult mai calzi, mi-au zâmbit, m-au întrebat prieteneşte de când locuiesc în ţară. Am fost şi mai bine pregătit şi am reuşit să-l iau. Dar cel mai greu mi-a fost să învăţ Constituţia României.

Alex Phong (25 de ani), din Vietnam, român de un an:

Am venit în România când aveam patru ani. Bunicul meu venise în 1992 aici, în calitate de Ambasador al Vietnamului în România. Apoi am venit şi eu cu mama. Mama s-a îndrăgostit de ţară şi am hotărât să rămânem aici. La început, fiind mic, la şcoală, colegii erau fie reticenţi faţă de mine, mă considerau „exotic“, alţii nu mă băgau în seamă, cu alţii am fost foarte bun prieten. De exemplu, am avut o colegă de bancă opt ani de zile care m-a ajutat foarte mult să învăţ limba română.

Am dat de două ori examenul. Prima oară, am învăţat singur, dar l-am picat. Cu tot ce învăţasem eu la şcoală, când am ajuns acolo, m-am pierdut, erau lucruri pe care nu le stăpâneam. Ce am învăţat de la domnişoara Alina Ilac era că nu învăţ pentru ea, că nu trebuie să demonstrez nimănui nimic, ci că o fac pentru mine. Asta m-a ambiţionat foarte mult. Şi pentru mine, cel mai greu a fost să învăţ din Constituţie.

Pentru că am crescut aici, mă simt acasă. Mi-am format cunoştinţe, m-am apropiat de tradiţiile româneşti, de la dansuri populare, la mâncăruri speciifice. Nu m-aş întoarce în Vietnam.

„Măi, arabule!“

Alex Phong: M-am simţit de mai multe ori discriminat. De obicei, în şcoală, îmi spuneau că sunt chinez, eu le spuneam că sunt vietnamez! Ce? vouă v-ar plăcea să vă spun „ţigani“?, le ziceam.

Zakaria Halime:  La mine, nu se vede că sunt chinez. (râde). Mai sunt oameni care strigă pe stradă: „Măi, arabule!“, dar nu am simţit duşmănie. De când sunt aici, de 20 de ani, nu au fost probleme de genul acesta. S-a întâmplat să am un proces cu un client român, eu l-am câştigat, cinstit. Deci, nu l-au îndreptăţit pe el pentru că era român.