Obiceiul mutat de pe dealuri în mijlocul satului. Este legat de Moșii de Iarnă și de Lăsatul Secului
0Moșii de Iarnă și Lăsatul Secului de carne sunt două momente care aduc, în acest sfârșit de săptămână, rudele și membrii comunității locale aproape. Un obicei practicat odinioară pe dealuri în Oltenia s-a mutat acum în centrul satului.
„Moșii de iarnă”, „Moșii de piftii” sau „Moșii cei mari” (de-a lungul anului sunt patru sărbători, în cele patru anotimpuri, închinate pomenirii strămoșilor), alături de Lăsatul Secului, sunt două sărbători populare care marchează acest weekend. Dacă Moșii de Iarnă este sărbătoarea închinată celor plecați, pentru sufletul cărora se împart ritualic alimente (piftiile sunt baza), Lăsatul Secului este un obicei care reușește să aducă împreună membrii familiei. Copiii merg la părinți, nașii la fini, cei mici la cei mari, și petrec împreună la mese bogate, cu bucate care nu vor mai putea fi consumate odată cu începerea Postului Paștilor.
Tot în duminica Lăsatului de Sec se aprind și focurile ritualice, evenimente care de data aceasta reunesc - acolo unde obiceiul s-a păstrat, sau a fost revigorat - toată comunitatea. Odinioară, aceste focuri se organizau în afara localității, fiind însoțite de strigături ale tinerilor repartizați în grupuri, pe dealuri.
Moșii de Iarnă - probă de foc pentru gospodine, Lăsatul Secului – un Revelion în prag de primăvară
Moșii de Iarnă sunt o sărbătoare care împletește tradiția religioasă cu cea laică, așa cum se întâmplă cu multe alte sărbători. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, înainte de Lăsatul de Sec abundă practicile de pomenire a moșilor și strămoșilor. Odinioară era marcată Sâmbăta Părinților dinaintea Lăsatului de Sec, ziua când se pomeneau morții care și-au aflat sfârșitul în împrejurări năprasnice și cei care n-au avut parte de lumânare. Tot în această sâmbătă credincioșii împart și astăzi bucate pentru sufletul celor duși, astfel marcând Moșii de Iarnă – numiți și Moșii de Cârnelegi în Moldova și Bucovina, Moșii de Piftii în Oltenia și Muntenia, Sacrilegi și Sacrilegiu Mic în Banat. Se dau de pomană cu această ocazie piftii și copturi, plăcinte și băuturi, vase de băut apă etc..
În Oltenia, piftiile constituie principalul aliment împărțit de sufletul morților cu această ocazie, iar pentru gospodine reprezintă și astăzi, la fel ca odinioară, o adevărată probă de măiestrie culinară.
Moșii de Iarnă sunt urmați, duminică, de Lăsatul Secului. În vechime, oamenii știau că Lăsatul Secului este poziționat între Săptămâna Nebunilor și Săptămâna Sântoaderului. De Lăsatul Secului este legat un obicei – strigatul peste sat - păstrat până astăzi în Oltenia, obicei practicat fără mari deosebiri și în alte zone ale țării, dar la altă dată.
„Între strigatul peste sat din Transilvania la Anul Nou și la Paște (Joimari sau Sâmbăta Paștelui) și strigatul peste sat în țara Românească practicat la Lăsatul Secului nu există deosebiri de esență. Scopul este același: comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, într-un cadru nocturn și la o dată calendaristică precizată de tradiție, pentru ca cei vizați să intre în noul an (n. red. – în acest caz anul nou agrar) purificați și cu șanse egale de împliniri ca și ceilalți membri ai obștei”, notează Ion Ghinoiu în volumul „Sărbători și obiceiuri românești”.
Noaptea Lăsatului de Sec, situată la mijloc între Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader, era celebrată odinioară ca un adevărat Revelion.
„Tot ce se face la Lăsatul Secului este din belşug: se joacă mult ca să crească cânepa, se mănâncă şi se bea din abundenţă pentru a suplini astfel severitatea postului şi altele. Foarte interesantă ni se pare informaţia bucovineană conform căreia veselia şi petrecerea se încheia cu consumul ouălor de găină fierte sau coapte (Marian, 1898, voi. I, p. 265). în Ţara Românească petrecerea nocturnă avea loc duminica seara, în ziua Lăsatului de Sec. Petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi. Cei care veneau să facă Lăsatul Secului aduceau câte un plocon, sărutau mâna şi cereau iertare şi împăcare gazdei care era o rudă mai mare sau un naş. În Transilvania şi Banat, petrecerea nocturnă purta, în funcţie de zonă, nume diferite: Alimori (roată de foc), La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghi (termen care desemnează orice petrecere nocturnă a timpului), Opaiţ (nume primit de la un străvechi instrument de iluminat), Hodăiţe (nuia cu două crengi între care se îndeasă paie şi tulei de porumb, cărora li se dă foc). În forma sa arhaică, petrecerea era organizată sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal sau o ridicătură, şi prezenta mici variaţii calendaristice (sâmbătă seara înainte de Lăsatul Secului de carne, sâmbătă seara înainte de Lăsatul Secului de brânză, duminică seara înainte de începerea Săptămânii Albe, duminică seara înainte de începerea Lăsatului de Sec)”, se menționează în volumul „Sărbători și obiceiuri românești” semnat de Ion Ghinoiu.
„Hai la Bobotaie/ C-o mână de paie/ Și-una de coceni/Ca la poteleni!”
În multe localități din Oltenia, obiceiul „focurilor” se păstrează până astăzi, chiar dacă acesta a suferit anumite modificări în timp. Tinerii care au rolul să facă strigările nu se mai adună pe dealuri, ci în sat, fie pe la porți, fie la răscruce. Momentul organizării „Strigării peste sat”, sau „Bobotăile”, sau „Focurile”, poate fi diferit de la o localitate la alta. Sunt sate în care sărbătoarea are loc în duminica Lăsatului de Sec de carne (în 2026, duminică de 15 februarie) și altele în care comunitatea se adună la Lăsatul de Sec de Brânză (în duminica următoare). În alte localități se organizează strigatul peste sat în ambele duminici, de aici și formularea „le băgăm pe fete-n brânză și săptămâna viitoare le scoatem”.
În județul Olt, de Lăsatul Secului se va organiza un astfel de moment duminică, 15 februarie 2026, în comuna Ianca, în localitățile Ianca și Potelu.
„La Ianca și Potelu acest obicei poartă numele de Bobotaie. Așa că <Hai la Bobotaie/ C-o mână de paie/ Și-una de coceni/Ca la poteleni!>”, au lansat organizatorii invitația, chiar pe rețelele de socializare.
Obiceiul de a aprinde focuri mari cu această ocazie încă se păstrează în Olt în foarte multe localități, deși nu în toate a rezistat în structura de odinioară. Este nevoie ca acei oameni din sat interesați să transmită obiceiul mai departe așa cum l-au primit să fie încurajați, spune consultantul artistic Valeru Ciurea, din cadrul Centrului Județean de Cultură și Artă Olt.
„Strigatul peste sat” presupunea ca strigătorii, împărțiți în două grupuri, să se poziționeze pe dealuri. Dintr-un grup pornea strigarea, vizând o anumită persoană din sat, iar celălalt grup trebuia să dea răspunsul cu privire la cel invocat. Despre cei „strigați” se dădeau în vileag diverse lucruri care nu le făceau cinste. Tot de pe dealuri erau lansate către vale și roțile de car aprinse, pregătite anterior cu paie și alte materiale inflamabile. Focul era ulterior întreținut toată noaptea, la lumina și căldura flăcărilor petrecând întreaga comunitate. În prezent focurile s-au mutat de pe deal în localitate, iar „strigăturile” sunt astăzi inofensive, de teama plângerilor penale pe care – s-a întâmplat – victimele le pot înainta. Primăriile care girează astfel de evenimente au la rândul lor obligația să asigure măsurile de protecție și siguranță la incendiu, iar focul a devenit și o problemă de mediu, în timp ajungându-se de la roțile de car de odinioară și pomii uscați de prin păduri la anvelope vechi a căror ardere degajă fum toxic.
Cu toate schimbările intervenite de-a lungul timpului, de Lăsatul Secului sunt șanse mari să vedeți focuri mai mari sau mai mici prin satele din sudul țării.
„Cei care își fac pe la porți, câte două, trei, patru, cinci familii, sunt cei care aprind focul pentru a avea motiv de petrecere. Ei sunt cei care nu au fini de venit cu plocon. Dar acolo unde lucrurile se întâmplă organizat vin mulți oameni, așa cum au fost anul trecut la Morunglav. Întotdeauna unde se face lucrul acesta este un om care se ocupă, sau o mână de oameni. Când nu vor mai fi ei, își va mai aprinde fiecare câte un cauciuc la poartă și atât. Trebuie încurajați localnicii care întrețin obiceiul. Eu despre ei scriu și despre ei vorbesc”, a mai spus consultantul artistic Valeru Ciurea.