De ce mulți călugări ajung la vârste memorabile. Au devenit faimoși pentru felul lor de a trăi

Numeroși călugări au atins vârste memorabile, unii depășind un secol de viață, și au fost apreciați, în același timp, pentru starea fizică bună din ultimii ani ai vieții lor. Adesea, modul de viață auster pe care l-au adoptat a fost asociat cu longevitatea lor.

La finalul săptămânii trecute, s-a stins din viață arhimandritul Climent Haralam, unul dintre cei mai vârstnici călugări români. Avea 102 ani, iar în luna aprilie ar fi împlinit 103 ani.

„Părintele Climent, care provine din județul Botoșani, și-a început nevoința duhovnicească la Mănăstirea Cozancea. După ce a făcut ucenicie aici, s-a îndreptat către Mănăstirea de la Curtea de Argeș, unde a slujit aproximativ 70 de ani din cei 103 pe care i-a dăruit Dumnezeu. A fost un chip minunat de duhovnic și un slujitor cu o foarte bogată experiență. Foarte rar se întâmplă ca cineva să ajungă la o asemenea vârstă, cu atâția ani de slujire, din copilărie slujind Domnului”, arăta episcopul-vicar PS Timotei Prahoveanul, de la Arhiepiscopia Bucureștilor, citat de Basilica.

Duhovnicul de la Curtea de Argeș a fost unul dintre cei mai longevivi călugări ai vremurilor recente. Însă nu este un caz izolat, întrucât în mediul monahal atingerea unor vârste înaintate este un fenomen întâlnit frecvent, mulți dintre monahi ajungând la 90 sau chiar 100 de ani.

Călugărul din Antichitate care a trăit 105 ani

Unul dintre cele mai notabile exemple provine din Antichitate, o epocă în care speranța medie de viață la naștere era mult mai redusă decât în prezent, iar puțini oameni ajungeau la vârste de peste 60 de ani. Pustnicul Antonie (Sfântul Antonie cel Mare), considerat părintele monahismului creștin, ar fi trăit peste 100 de ani, între 251 și 356, petrecându-și o mare parte din viață în deșertul Egiptului, pe atunci parte a Imperiului Roman.

Călugărul a trăit extrem de auster, potrivit mărturiilor vremii. O mare parte a vieții a locuit retras într-o încăpere a unei construcții funerare părăsite, de la marginea satului său. Își petrecea nopțile rugându-se și se hrănea rar, aminteau unii autori antici.

„Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba, de multe ori, și după patru zile se împărtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare, iar băutura era numai apă; căci despre carne și vin este de prisos a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se aflau”, arăta Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, în secolul al IV-lea.

Antonie ar fi petrecut apoi aproape 20 de ani într-o fortăreață abandonată din pustiul Egiptului, unde a trăit în izolare aproape totală. Mai târziu, s-a retras și mai adânc în deșert, în zona unui munte din apropierea Mării Roșii, unde și-a întemeiat o chilie și a rămas până la sfârșitul vieții.

„De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți monahi și aducându-și aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pentru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucernicindu-se de aceștia; dar, îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului mai mult decât trupului”, îl descria Atanasie cel Mare (296–373).

Potrivit mărturiei episcopului Alexandriei, pustnicul Antonie arăta, în ultimii ani ai vieții sale, o stare de sănătate bună, neafectată de posturile îndelungate și de modul de viață auster.

„El nici de bătrânețe nu se biruia ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele picioarele cu apă. Și, cu toate acestea, trupul său a rămas nevătămat. Ochii îi erau nevătămați și întregi, văzând bine, iar din dinți niciunul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii din pricina vârstei înaintate; apoi cu picioarele și cu mâinile a rămas sănătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sârguincios decât toți cei care întrebuințau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lăudat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră”, arăta episcopul.

Stilul de viață simplu, propus de Arsenie Boca

În epoca modernă, pustnicul Antonie a devenit un personaj legendar, fiind adesea invocat drept exemplu de preoți și călugări pentru longevitatea sa și în îndemnurile adresate creștinilor de a ține post. Românii aflau uneori din ziarele de la începutul secolului XX despre Antonie cel Mare și ceilalți călugări din ținuturile Egiptului Antic, care ajungeau la vârste înaintate, ținând cu regularitate post ori mâncând cumpătat. Mulți călugări români au ajuns și ei la vârste memorabile, unii în ciuda faptului că au avut de suferit în închisorile regimului comunist. Unii sunt cunoscuți și pentru modul lor de viață auster.

Arsenie Boca îi îndemna pe români să țină post cu măsură și să mănânce o dată pe zi, fără să se sature.

„Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul. Să mănânce în fiecare zi un fel, cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa – dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupeşti”, scria Arsenie Boca, citat în volumul apărut după moartea sa, „Cărarea împărăţiei” (2007).

Arsenie Boca (1910–1989) a murit la vârsta de 79 de ani, însă o mare parte a vieții sale a fost marcată de opresiunea regimului comunist. În anii ’40 și ’50 a fost arestat de mai multe ori și supus anchetelor, iar ulterior a fost îndepărtat din monahism.

Foști apropiați ai săi relatau că acesta ținea posturi extrem de severe, iar în mâncarea pe care și-o prepara predominau legumele, în special morcovii tocați pe răzătoare.

„El mânca foarte puțin și numai legume, numai de post. Dormea jos, pe podea, și se ruga necontenit. Având o constituție fizică mai puțin rezistentă (a fost întotdeauna slab, palid, anemic), s-a îmbolnăvit de plămâni. Medicii i-au interzis postul și i-au recomandat hrană și odihnă”, relata un fost apropiat al acestuia, într-o notă informativă dată Securității regimului comunist.

Cei mai longevivi călugări

Alți duhovnici români au fost apreciați pentru modul de viață auster și pentru longevitatea lor.

Arsenie Papacioc (1914–2011) a fost stareț al Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol și este considerat una dintre marile personalități ale ortodoxiei românești, deși în tinerețe a activat în Mișcarea Legionară. A fost închis mai mult de zece ani pentru activitate legionară, fiind grațiat în 1968. A murit la vârsta de 97 de ani.

Iustin Pârvu (1919–2013) a slujit la Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț și a ajuns la 94 de ani. A avut o notorietate uriașă, datorată și celor 16 ani petrecuți în temnițele regimului comunist, între 1948 și 1964, pentru activitate legionară. În anii de închisoare a fost trimis să muncească în minele de aur din Baia Sprie, un loc care i-a afectat sănătatea.

Călugărul Sofian Boghiu (1912–2002) a trăit aproape 90 de ani, dintre care șapte i-a petrecut în închisorile regimului comunist, între 1958 și 1964, fiind condamnat pentru apartenența la mișcarea spirituală „Rugul Aprins”.

Dumitru Stăniloae (1903–1993) a trăit 90 de ani, fiind și el încarcerat între 1958 și 1963, sub acuzația de „uneltire contra ordinii sociale”.

Ilie Cleopa (1912–1998) a trăit și el aproape 90 de ani, iar Paisie Olaru (1897–1990) a trăit aproape 94 de ani, niciunul dintre cei doi nefiind întemnițat în comunism.