Exclusiv Nicușor Dan, absent de la München, în timp ce Maia Sandu a avut întâlniri cu greutate. Capcana marginalizării

Președintele Nicușor Dan nu a mers la conferința de la Munchen pentru că o eventuală prezența într-o zonă de marginalizare este mai puțin de dorit, susține profesorul Sergiu Mișcoiu. El explică de ce Maia Sandu a reușit să marcheze întâlniri bilaterale cu șeful NATO și cu secretarul de stat al SUA.

Conferința de Securitate de la München din 2026 (13–15 februarie) a reunit lideri politici, oficiali militari și experți pentru a dezbate provocările majore ale securității globale.

Poate cel mai dezbătut subiect a fost discursul secretarului de stat american Marco Rubio. Alături de el și alți lideri au subliniat nevoia Europei de a-și consolida autonomia strategică și capacitățile de apărare, pe fondul schimbării relației transatlantice și al tensiunilor geopolitice. Liderii europeni au pledat pentru cooperare militară mai strânsă și pentru întărirea mecanismelor comune de apărare.

Războiul din Ucraina și relația cu Rusia au dominat discuțiile, fiind subliniată necesitatea menținerii presiunii asupra Moscovei și sprijinului pentru Kiev. De asemenea, conferința a abordat competiția globală pentru influență, schimbările tehnologice cu impact militar și viitorul ordinii internaționale.

Ce impact a avut absența lui Nicușor Dan? Cum a ajuns Maia Sandu să aibă întâlniri la nivel înalt cu șeful NATO și secretarul de stat american? Ce a transmis SUA și ce au răspuns liderii europeni? Cu ce rămânem după această conferință a răspuns politologul Sergiu Mișcoiu, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și la Universitatea Paris-Est Créteil.

Mișcoiu: „Prezența președintelui Nicușor Dan într-o zonă de marginalizare, mai puțin de dorit”

Adevărul: Cum vedeți absența președintelui Nicușor Dan de la conferința de la Munchen?

Sergiu Mișcoiu: Da, președintele Nicușor Dan nu a participat la conferința de la Davos și nu a participat nici la cea de la München. Este regretabil faptul că nu avem o prezență la cel mai înalt nivel, adică la cel al șefului de stat, la aceste reuniuni importante; însă, în același timp, dacă am fi avut, la oricare dintre cele două, prezența președintelui Nicușor Dan într-o zonă de marginalizare, adică fără un prim-plan acordat discursurilor sale și contribuțiilor pe care le-ar fi putut avea România, am fi fost într-o situație și mai puțin de dorit. Deci, cu alte cuvinte, absența noastră de la aceste discuții la acel nivel este cauzată și de faptul că România nu a avut o poziție extrem de clară, ci mai degrabă a încercat să continue această ambiguitate strategică în relația euroatlantică.

Paradoxal, vedem, după discursul lui Rubio și reacțiile europenilor la acesta, că, de fapt, această linie este una pe care o îmbrățișează mai mulți lideri politici; însă, la aceste reuniuni, țările care nu au o contribuție esențială nu sunt invitate să își ia cuvântul. Și atunci, decât să participi într-o manieră marginală, este, poate, mai bine să fii reprezentat de Ministerul de Externe, de alți miniștri din guvern.

Vedem, pe de altă parte, că președinta Maia Sandu a avut întâlniri bilaterale cu mare greutate. S-a întâlnit cu secretarul de stat Marco Rubio, s-a întâlnit cu Mark Rutte, secretarul general al NATO. Cum a putut Republica Moldova să obțină astfel de întâlniri bilaterale?

Diferența este că Republica Moldova este o țară aflată într-o situație geopolitică încă incertă, ceea ce nu este cazul României. Este o țară care trebuie să facă eforturi enorme pentru a se plasa cu certitudine în zona aceasta de acoperire, fără să aibă tratate în acest sens cu NATO și Uniunea Europeană în cazul unei eventuale agresiuni din partea Federației Ruse. Și, deci, pentru Republica Moldova este vital, într-o măsură mai mare decât pentru România, putem spune, să aibă un asemenea profil. România, la limită, este reprezentată și de celelalte state din cadrul Uniunii Europene, cu care avem o serie de înțelegeri la nivel supranațional, pe când Republica Moldova se reprezintă singură acolo unde merge. La aceasta trebuie adăugat și faptul că Republica Moldova a avut o diplomație foarte prezentă, proactivă. Maia Sandu a fost tranșantă în atitudinile și declarațiile sale și, în același timp, reprezintă un factor de interes mai mare decât România.

Altfel spus, România este, cu siguranță, în orbita occidentală în totalitate, pe când Republica Moldova este un stat în afara UE și în afara NATO și are o nevoie mai mare de sprijin și recunoaștere, de unde și eforturile mai mari ale unui președinte care a știut să se manifeste la nivel internațional mult mai bine decât mulți alți șefi de stat și de guvern.

„Mandatul a fost unul destul de clar: nu alienăm Europa, însă menținem discursul dominant al administrației Trump”

Am văzut foarte multe comentarii pe marginea discursului, mesajului lui Marco Rubio și vreau să vă întreb cum l-ați perceput. Este o schimbare în ceea ce privește percepția Americii față de Europa sau, pur și simplu, este, cum am citit într-o analiză, același pumn de fier învelit într-o mănușă de mătase?

Discursul lui Rubio face parte dintr-o strategie a administrației Trump — chiar dacă noi am dori, imaginar, să-l extirpăm pe Rubio de acolo și să-l punem într-o zonă de prieteni ai Europei. Strategia este aceea de a prezenta uneori o atitudine contondentă — așa cum s-a întâmplat anul trecut, când era nevoie să se transmită un mesaj clar care marchează întregul mandat și era un avertisment pentru schimbarea de atitudine a Americii — după care o atitudine conciliantă, având în vedere creșterea tensiunilor între America și Europa, pentru a nu ostraciza cu totul Europa. Astfel a fost trimis domnul Rubio, care, desigur, are o atitudine mai conciliantă; probabil că, la nivel personal, are și o serie de viziuni mai puțin belicoase față de Europa, însă acestea contează mai puțin. Contează că mandatul cu care a venit a fost unul destul de clar: nu alienăm Europa, însă menținem discursul dominant al administrației Trump în ceea ce privește relația transatlantică; adică eforturile trebuie să fie făcute și de către europeni. S-a dat acum mai multă greutate discursului acestuia, conform căruia Europa nu va fi abandonată de Statele Unite ale Americii. Ne putem întreba însă, pe bună dreptate, așa cum au făcut-o, de altfel, la începutul acestei conferințe unii lideri, dacă aceste discursuri mai sunt credibile, în măsura în care semnele date de SUA au fost unele destul de disuasive în ultimele luni.

A fost un discurs MAGA, cu o tentă mai ușor de digerat pentru europeni?

Acolo se încadrează: este un discurs al administrației Trump. Rubio nu poate veni cu păreri personale care să fie diferite de cele ale administrației Trump; el poate veni doar cu o manieră proprie de a prezenta lucrurile. Și reperele acestea culturale, referirea la New York, care a fost mai demult New Amsterdam, faptul că americanii sunt moștenitorii europenilor și așa mai departe — toate acestea au fost exact mănușa de mătase care învelește discursul în continuare, având forma unei ghiulele de plumb pe care o direcționează America cu o mai mare sau mai mică viteză către Bruxelles.

De partea cealaltă, cum ați văzut discursurile liderilor europeni? A fost un discurs pe care l-ați remarcat?

Cancelarul Merz a avut un discurs edificator, în concordanță, desigur, cu poziția pe care o avea Germania de-a lungul timpului, cu dorința de a nu vexa America, dar, în același timp, cu dorința de a proiecta — și a făcut-o într-o manieră explicită de data aceasta, cât mai clar — puterea Germaniei în NATO și în Uniunea Europeană.

Practic, este un discurs de împuternicire a Germaniei, care vine să completeze, într-un mod subtil, discursul mai alarmist și mai puțin pro-atlantic al lui Macron, dar care vine și să îi dea o replică, cumva, lui Macron, aducând în prim-plan puterea pe care Germania o are și pe care trebuie să o manifeste în interiorul instituțiilor europene și euroatlantice, fiind, așa cum a făcut după cel de-al Doilea Război Mondial, mai apropiată de o viziune euroatlantică decât de una pur europeană. Și asta diferențiază, desigur, cele două laturi ale cuplului franco-german, francezii dorind o Europă cu un grad mai mare de autonomie, în care Franța să aibă un rol, desigur, mai însemnat.

„Statele Unite ale Americii continuă să cultive o ambiguitate privind viitorul relațiilor transatlantice”

Cum vi s-a părut discursul președintelui Zelenski?

În continuitate cu ideile pe care le-a exprimat de-a lungul timpului, poate cu un grad mai înalt de disperare după toate negocierile care au avut loc între SUA și Rusia și după informațiile legate de posibile înțelegeri economice, cu investițiile masive ale SUA în Rusia, care ar putea avea drept contrapartidă o abandonare relativă a cauzei ucrainene de către americani. Pe acest fond, desigur, Zelenski solicită, așa cum a făcut-o până acum, o mai mare implicare din partea statelor europene. Demonstrația pe care a realizat-o, inclusiv video, cu dronele Shahed, care pot ajunge într-un timp extrem de scurt deasupra marilor orașe europene, dacă vor fi dirijate de ruși în această direcție, arătând că, în situația actuală, mai nimic nu se poate face împotriva acestora, a avut scopul de a-i împinge pe europeni spre un sprijin și mai mare pentru Ucraina, arătând că ei sunt, practic, descoperiți fără ca un tampon masiv ucrainean să existe între ei și Rusia.

Una peste alta, cu ce credeți că rămânem în ceea ce privește ce s-a discutat la Conferința de Securitate de la München?

Pe fond, nu cu foarte mult; pe formă, mai degrabă cu această manifestare a tendințelor autonomizante ale Europei față de Statele Unite ale Americii, luând poziția SUA în serios. Și asta am văzut-o în discursurile principalilor lideri europeni, francezi și germani în primul rând. Rămânem cu ideea că Statele Unite ale Americii continuă să cultive o ambiguitate privind viitorul relațiilor transatlantice, încercând să distingă între o atitudine pur tranzacționalistă — „ne plătiți pentru a vă apăra” — și o atitudine care, totuși, e legată de soclul comun al valorilor care leagă Europa de America și care, de-a lungul timpului, au funcționat ca un mecanism disuasiv pentru orice alt stat care a dorit să lovească fie în Europa, fie în SUA.