Cum pot fi integrați în colectivitate copiii cu cerințe educaționale speciale. Dascăl: „Avem nevoie de ajutor ca să-i ajutăm”

Oficial, în România, peste 200.000 de copii sunt diagnosticați cu ADHD. În realitate, însă, numărul lor este mult mai mare. „De teama de a nu fi etichetați de societate, părinții refuză să-i ducă în fața unui terapeut care să le pună un diagnostic. Nu poți lupta cu prejudecata celor din jur, cu ignoranța și răutatea”, a declarat pentru „Adevărul” învățătoarea Claudia Cârstocea, care ne-a explicat cum pot fi integrați acești copii în colectivitate, acum, la început de an școlar.

Sunt hiperactivi și, de multe ori, își pun dascălii în mare dificultate. „Am avut un băiețel care se ridica din bancă în timpul orelor și alerga prin clasă. Sau venea la tablă, lângă mine și nu mai voia să plece. Am avut de-a face și cu copii agresivi, dar și cu copii care se plimbau printre bănci și-și deranjau colegii”, ne-a declarat Miruna Marinescu, învățătoare la o școală din București. „Pe noi nu ne-a învățat nimeni cum să gestionăm astfel de situații. Și fiecare dascăl încearcă să le facă față cum poate. Eu prefer să îi numesc copii năzdrăvani. Diagnosticați cu ADHD sau nu, ei vin la pachet cu o serie de provocări pe care, de multe ori, nu știm cum să le gestionăm”, ne-a mărturisit și Claudia Cârstocea. „Nu suntem psihologi, nu suntem instruiți în acest sens. Prin urmare, fără ajutor de specialitate, fără cineva care să ne ghideze în primul rând pe noi în gestionarea acestei probleme, nu ne rămâne decât propria experiență”, continuă dascălul. 

„Integrarea lor stă în puterea noastră”

Claudia Cârstocea consideră că problema copiilor cu cerințe educaționale speciale și-ar putea găsi o rezolvare doar în momentul în care părinții, educatorii, profesorii și autoritățile ar conlucra, și-ar uni forțele având un scop comun. „Vorbim despre un efort comun. Eu, de exemplu, încerc să vorbesc foarte mult cu părinții. Pentru că da, am avut și eu cazuri de năzdrăvani în clasă. Am avut în fiecare generație, iar cea mai dificilă perioadă este clasa pregătitoare. În ședințe fac apel la responsabilitatea lor, la răbdare, la toleranță, înțelepciune și compasiune”. În general, continuă învățătoarea, aceștia înțeleg astfel de situații, însă totul are o limită. „Sunt părinți cărora nu le convine să-și vadă copiii agresați. Nici unui părinte nu-i convine să-și vadă copilul lovit sau bătut, de exemplu. Și ripostează”. Iar de aici până la declanșarea unui conflict general nu mai este decât un pas.  

Claudia Cârstocea a precizat că școala românească duce o lipsă acută de consilieri școlari, oameni specializați care ar putea interveni în astfel de situații și care ar putea fi de un real ajutor. „În fiecare școală ar trebui să avem câte un consilier școlar, câte un cabinet psihologic. Acești copii cu CES ar trebui să fie monitorizați, ajutați să se integreze, conflictele să se stingă din fașă. Consilierul este singurul în măsură să gestioneze astfel de cazuri. Însă, în lipsa lui încercăm noi, dascălii”, consideră dascălul.

Pe lângă feedback-ul pozitiv al părinților, răbdarea și înțelegerea acestora, pe lângă ajutorul oferit de consilieri trebuie să se mai atingă un aspect: un copil cu CES, în anumite situații ar trebui să beneficieze de o persoană care să-l însoțească la școală, care să-l ghideze, să-l ajute și să-l îndrume pas cu pas. „Acea persoană shadow este umbra lui în colectivitate și în societate. Căci și copiii cu CES au dreptul la educație, la socializare și prieteni. Sunt, din păcate, cei mai mulți dintre ei, marginalizați, neînțeleși, arătați cu degetul și transformați în exemple negative de genul „ASA NU”. Iar acest lucru se întâmplă mai ales în situațiile în care familia nu se preocupă, consilierul școlar nu există, iar profesorul de la clasă pur și simplu nu face față. Iar acești copii nu au nici o vină”.

„O piatră pe inimă și-un dor”

Părinții, la rândul lor, trebuie să le ofere copiilor atenție, iubire, afecțiune. „Să fie nu numai lângă ei, ci și cu ei. Dacă cei mici cresc singuri, uitați în fața unor device-uri, departe de afecțiunea părinților, sunt trimiși la creșă, de la creșă la grădiniță, apoi la școală și de la școală la after…dacă părinții nu petrec cu ei timp de calitate, cel mai probabil acești copii vor crește având o nevoie acută de iubire. Iar prin comportamentul lor ei asta cer de fapt: dragoste, iubire, atenție”. Părintele trebuie să înțeleagă că un copil care manifestă o problemă de comportament caută o conexiune. Iar acea conexiune ar fi trebuit să aibă loc în cei 7 ani de acasă.

Psihologul Gabriel Diaconu completează și el ideea. „Când copilul e agitat nu-i musai că-i hiperkinetic. S-ar putea că-i titirez doar pentru că i-e dor de mamă, sau de tată. Când un copil nu se concentrează, sau e frustrat, sau nu își face temele, sau...sau... nu-i musai că are ADHD. Poate că n-are decât o piatră pe inimă și-un dor. Psihiatria n-ar trebui să devină vreodată complice la bolile sociale. Ar trebui să le enunțe, și să le denunțe. Altfel n-o să avem ”sănătate mintală”. O să avem ”remisie clinică”. Ceea ce nu-i totuna”.

Cum ne dăm seama că avem un copil cu ADHD

ADHD înseamnă două lucruri, explică psihologul Gabriel Diaconu. Și anume: probleme cu capacitatea copilului de a se concentra la o activitate suficient cât s-o ducă la bun sfârșit, respectiv un comportament motor excesiv. „Psihiatrii descriu comportamentul motor excesiv drept hiperkinetic. Iar când sindromul hiperkinetic se întâlnește cu deficitul de atenție se produce haosul. Nu e doar că nivelul de energie al copilului e debordant. E un haos acolo, o revărsare de energie, ca apa clocotită care pică pe lângă ibric”k, precizează Gabriel Diaconu.

Pentru a înțelege mai bine ce presupune comportamentul unui copil cu ADHD psihologul vine un exemplu simplu. „Un jucător de ping-pong e hiperkinetic, dar foarte concentrat. Nici nu vezi mingea, paleta ce să mai zic. Dar mingea aterizează, ca prin magie, unde-o pune jucătorul. Copilul hiperkinetic cu puțină atenție? Mingi de ping-pong prin toată casa. Fără fileu”.

Însă ADHD este și o tulburare de învățare, de adaptare, de memorare, de comportament social. Psihologul mai atrage atenția asupra unui aspect: oboseala copilului cu ADHD. „O bună perioadă de timp aparent e neobosit. E inepuizabil. Și epuizant în același timp.De la un punct încolo poți observa mișcarea lui prin spațiul fizic, dar și mental că accelerează la ”roșu”, ca centrifuga unei mașini de spălat. Dincolo de un prag apar frustrarea, nerăbdarea e la cote maxime. Și atunci apar crizele de furie, plânsul. Apar ticurile, care sugerează griparea ”ambreiajului” creierului. Iar somnul devine și el agitat, fragmentat”.

Specialistul precizează că această „afecțiune” poate fi una cu care copilul se naște, dar poate fi și una dobândită. „ Puțini au creiere ”moștenite” de la părinți cu ADHD, și chiar și cei unde unul sau amândoi părinții au trăsături similare mai degrabă „deprind” astfel de trăsături epigenetic”.