Va reuși planul american pentru Orientul Mijlociu? De ce ar putea avea Trump mai mult succes decât predecesorii săi

Experta în relații internaționale Ioana-Nelia Bercean explică de ce depinde îndeplinirea celor 20 de puncte din planul de pace al lui Trump în Orientul Mijlociu și care sunt avantajele pe care acesta le are pentru a reuși unde predecesorii lui au eșuat.

În contextul summitului de pace din Egipt, experta în relații internaționale Ioana-Nelia Bercean explică de ce depinde îndeplinirea celor 20 de puncte din planul de pace al lui Trump în Orientul Mijlociu.

Cercetătoarea specializată pe Orientul Mijlociu, cu studii la Viena și Harvard, trece în revistă istoria conflictelor din zonă:

„Orientul Mijlociu nu a fost niciodată pașnic. Locul său pe hartă, la întâlnirea Europei, cu Africa și restul Asiei, l-a transformat într-un coridor și o destinație pentru armatele invadatoare și pentru interesul marilor puteri/imperii ale fiecărei ere. După pierderea influenței și destrămarea Imperiilor Persan și Otoman, regiunea a intrat în sfera de influență și dominație europeană, iar guvernarea vestică a lumii arabe - transformată în state în prima jumătate a secolului XX - a glisat doar în jos pe scara inepției. Deși aproape în permanență sub un soi de ocupație, arabii, kurzii și perșii i-au privit cu dispreț pe occidentali - și nu din motive exclusiv religioase, ci, mai degrabă, filozofice.”

„Analiza trebuie nuanțată, privită dincolo de petrol, vânzări de arme, repere și narațiuni religioase sau simpatii politic corecte”

Europenii și-au pierdut influența (și resursele) în Orientul Mijlociu după lovitura de stat din Iran, din 1953 și după Criza Suezului, din 1956.

„Ambițiile dinastiei Pahlavi și naționalismul erei Nasser au fost principalele coordonate în jurul cărora noua putere dominantă - SUA - și-a construit întreaga arhitectură strategică (de securitate, energetică, geopolitică) regională. Cele două variabile, cărora li s-a adăugat și era 'petrodolarilor', au dus la setul de evenimente din 1979 - Revoluția Iraniană, atacul asupra Marii Moschei din Mecca, Tratatul de Pace dintre Israel și Egipt și invazia sovietică din Afganistan”, detaliază cercetătoarea pe social media.

După 1990, regiunea a fost cuprinsă de furtuni și turbulențe care au făcut ravagii. După ce Rusia a invadat Ucraina, în februarie 2022, arabii și israelienii au încercat să rămână neutri. „Dar, parafrazând o replică atribuită revoluționarului rus Leon Troțki, s-ar putea ca ei să nu fi fost interesați de război, dar războiul, în special consecințele sale economice și geopolitice, era interesat de ei”, explică specialista.

Bercean subliniază cât de complexe sunt relațiile din Orientul Mijlociu, cu conflicte multiple: creștinii se luptau cu sunniții și druzii, palestinienii cu șiiții și creștinii, israelienii cu oricine consideră adversar/amenințare, iranienii și israelienii își dispută rolul de hegemon, sovieticii i-au sprijinit pe druzii lui Kamal Jumblatt, iar instrumentele americane create pentru a ține piept sovieticilor au întors armele, devenind cea mai periculoasă amenințare a anilor 2000.

„Fiecare eveniment dramatic crește interesul publicului pentru această regiune, dar miza înțelegerii și a analizei depășește exercițiile intelectuale maniheiste. Pentru ca înțelegerea Orientului Mijlociu să prindă contur, analiza trebuie nuanțată, privită dincolo de petrol, vânzări de arme, repere și narațiuni religioase sau simpatii politic corecte. Dacă săpăm suficient de adânc, descoperim că inima Orientului Mijlociu nu este nici sectariană, nici sortită eșecului. Recunoașterea umanității arabilor, perșilor, turcilor, kurzilor și evreilor poate deschide calea spre articularea unei narațiuni constructive care să reflecte complexitatea și culoarea regiunii”, explică cercetătoarea.

De ce depinde implementarea planului de pace american

Bercean prezintă odiseea americană de pacificare a zonei: „Trei președinți americani au încercat 'pacificarea' regiunii prin metode 'neortodoxe'. JFK a reușit timp de un an să construiască o strategie pe care, de altfel, s-a bazat și planul de pace din 2002. Obama a început în Cairo și a închis cercul la Muscat, reușind să aducă Iranul la negocierile finalizate printr-un acord nuclear comprehensiv între marile puteri (P5+1) și Iran. Trump, după cele două greșeli strategice din 2018 - retragerea unilaterală a SUA din JCPOA (planul cunoscut și sub numele de acordul nuclear cu Iranul de limitare a programului nuclear al Iranului în schimbul ridicării sancțiunilor-nr) și încercarea implementării Acordurilor Abraham -, beneficiază de o a doua șansă”.

Bercean vorbește despre noul orizont deschis de noul plan de pace american:

„Cât de sustenabil este noul plan de pace american, este o discuție în sine. Însă, dacă variabilele se vor alinia, așa cum s-a întâmplat în 2014-2015, președintele american are șansa de a deschide un nou orizont. Acordul semnat în Egipt, acolo unde Trump a mers personal, este o mână întinsă, în primul rând, Israelului și palestinienilor, epuizați de cei doi ani de război. Sustenabilitatea planului de pace implică, însă, cooperarea Arabiei Saudite, Egiptului și Turciei, dar și aducerea la negocieri nucleare a Iranului”.

Implementarea celor 20 de puncte ale planului american, spune specialista, „depinde de rezultatul alegerilor de anul viitor din Israel, de asigurarea unei ieșiri onorante din scenă a premierului israelian, de felul în care palestinienii vor ști să evite capcanele întinse de unele grupări locale, create pe fondul războiului, dar, mai ales, de abilitatea administrației americane de a negocia și naviga printre interesele regionale.”

Avantajele lui Trump

Noul proces de pace este unul pragmatic - din punct de vedere teoretic din sfera dură a realismului -, iar Donald Trump are câteva avantaje importante, spune experta: „Este la al doilea mandat, deci nu este constrâns politic, nici de instrumentele diplomației convenționale, permițându-și inclusiv implicarea, prin canale discrete (backchannel diplomacy), unor actori precum Rusia și Iran.”

Orientul Mijlociu a fost (și va fi) cel mai ambițios și costisitor proiect extern al Americii, arată experta.

„Summitul din Egipt poate crea un momentum, sau se poate pierde în neant, înainte ca Trump să își câștige premiul dorit. În ajutorul președintelui american vin, paradoxal, eșecurile predecesorilor săi, dar și ale europenilor. Majoritatea orientalilor își ridică sprâncenele când aud despre 'democrația occidentală', nu pentru ceea ce înseamnă, teoretic, conceptul, ci din cauza eșecurilor repetate ale Occidentului de a 'democratiza' Orientul. Dacă schimbarea ar prinde rădăcini în regiune, ar fi în ciuda a ceea ce au făcut SUA/Vestul în Irak, Afghanistan, Libia, Iran, Siria, Liban etc., nu datorită acestui lucru. Iar Donald Trump pare să fi înțeles această nuanță”, concluzionează Bercean.