Analiză Teheranul este sub presiune, însă timpul nu este de partea lui Donald Trump
0Teheranul se confruntă cu dificultăți economice majore, iar regimul ar putea rămâne fără lichidități; totuși, fereastra de oportunitate pentru președintele american pare să se îngusteze.
Are președintele Trump vreo șansă reală de a redeschide Strâmtoarea Ormuz, așa cum a promis? Sau este această inițiativă, după cum afirmă unii critici, un exercițiu sortit eșecului?
Duminică, într-o nouă provocare directă la adresa Iranului, Donald Trump a anunțat că marina americană, sprijinită de 100 de aeronave, va interveni pentru a elibera cele 2.000 de nave și cei 20.000 de marinari blocați în Golful Persic.
„Operațiunea Libertate”, o denumire ambițioasă pentru o misiune programată să înceapă luni dimineață, avea scopul de a pune capăt blocajului iranian asupra rezervelor globale de energie și îngrășăminte. Până în acest moment, semnele unei progres concrete sunt limitate, scrie, în Daily Mail, Mark Almond, directorul Institutului de Cercetare a Crizelor din Oxford.
Riscuri și vulnerabilități
Această stagnare nu este, poate, surprinzătoare. Riscul pentru Washington este evident: un atac direct al Iranului asupra unei nave americane — sau, mai grav, scufundarea acesteia — ar putea inflama opinia publică din SUA și ar putea forța marina americană către o retragere umilitoare.
Cu toate acestea, acțiunea nu este lipsită de perspective, în special deoarece, dincolo de retorica triumfalistă de la Teheran, populația iraniană suferă profund. Pe măsură ce conflictul se prelungește, dificultățile economice cresc, alimentând riscul unor noi revolte populare, similare celor reprimate brutal în luna ianuarie.
Economia Iranului, deja afectată de sancțiuni, se confruntă acum cu o inflație galopantă și penurii severe. Exporturile de petrol au scăzut dramatic, generând o criză valutară. Regimul a recurs la soluții de criză: flote de mici tancuri petroliere traversează granița cu Pakistanul, iar trenuri încărcate cu petrol pornesc prin Asia Centrală către China.
Factorul economic: O cursă contra cronometru
Problema tehnică este însă presantă. Dacă Iranul nu reia exporturile masive prin terminalul din Insula Kharg în următoarele săptămâni, capacitățile de stocare vor fi epuizate. Oprirea fluxului din puțuri riscă inundarea acestora cu apă, ceea ce ar putea duce la distrugerea lor permanentă.
Deși Teheranul pare să dețină muniție suficientă, lipsa banilor cash ar putea deveni fatală; istoria arată că soldații neplătiți sunt predispuși la abandonarea armelor sau chiar la rebeliune. Faptul că Iranul cere constant ridicarea sancțiunilor în cadrul negocierilor confirmă vulnerabilitatea sa economică.
Dilema de la Casa Albă
Nici Donald Trump nu este ferit de presiuni. Teheranul mizează pe faptul că o creștere a prețului combustibilului la pompă va fi taxată dur de alegătorii americani. Dacă armata SUA nu reușește să deblocheze strâmtoarea, președintele va avea de ales între opțiuni dificile.
O variantă ar fi intensificarea campaniei aeriene. În acest scop, portavionul USS George H.W. Bush a fost mobilizat în Marea Roșie, alături de forțe de infanterie marină poziționate în largul coastelor iraniene. Totuși, săptămâni de raiduri aeriene nu au reușit până acum să elimine blocajul iranian.
Dacă distrugerile continuă fără un rezultat clar, criza energetică globală ar putea forța aliații Americii să ia o decizie critică: să îl susțină pe Trump sau să încheie acorduri separate cu Iranul pentru a-și proteja economiile.
Umbra trecutului: O paralelă cu Suez
În mod ironic, o neînțelegere majoră cu aliații europeni i-ar putea oferi lui Trump pretextul necesar pentru o retragere. Acesta ar putea acuza „ezitarea” partenerilor externi, proclamând o victorie simbolică pentru a masca un eșec strategic — o strategie greu de acceptat chiar și pentru propriul partid.
O astfel de retragere ar aminti de umilința Marii Britanii din 1956, în timpul Crizei Suezului. Winston Churchill, a cărui bust se află în Biroul Oval, spunea după acel fiasco: „Nu aș fi îndrăznit niciodată să încep [operațiunea Suez], dar nici nu aș fi îndrăznit să o opresc.”
Rămâne de văzut dacă al 47-lea președinte va alege să evite o mlaștină diplomatică și militară sau dacă va continua ofensiva. Timpul însă nu este de partea sa, având în vedere apropierea alegerilor de la jumătatea mandatului și spectrul unei recesiuni globale. Ceea ce a început ca o „excursie” militară s-ar putea dovedi a fi un moment de cotitură istorică.