Cea mai puternică armă a Iranului în războiul cu SUA și Israelul. Trei scenarii privind evoluția conflictului

Regimul din Iran luptă pentru supraviețuire și, în acest scop, nu se dă în lături de la nimic, inclusiv sacrificarea economiilor statelor din Golf. De fapt, chiar disponibilitatea sa de a escalada războiul la nivel regional este cea mai puternică armă pe care o are la dispoziție, se arată într-o analiză The Guardian, care prezintă trei scenarii privind finalul războiului.

Brinkmanship-ul, practica de a împinge conflictele până la limita războiului fără a o depăși, a definit diplomația din perioada Războiului Rece. În contextul actual, mai volatil, în care granițele dintre actorii statali și non-statali sunt estompate, acest echilibru pare să se fi destrămat. Săptămâna aceasta, conflictul cu Iranul pare să fi trecut acel prag, cu consecințe care se derulează rapid pe plan militar și economic, dar și umanitar.

Costurile sunt deja semnificative. Primele șase zile ale războiului au costat SUA 12,7 miliarde de dolari, iar Pentagonul solicită acum până la 200 de miliarde de dolari suplimentari. Piețele energetice reacționează puternic, prețul petrolului depășind 100 de dolari pe barili - iar pragul de 125 de dolari pe baril nu mai este doar o fantezie a iranienilor sau a rușilor.

Infrastructura petrolieră a statelor din Golf este amenințată: Ras Laffan din Qatar, cea mai mare instalație de gaze naturale lichefiate din lume, ar putea avea nevoie de până la cinci ani pentru a reveni complet la funcționare, cu un cost estimat de 20 de miliarde de dolari anual. În Golf, depozitele de petrol din Bahrain până în Abu Dhabi rămân vulnerabile la dronele iraniene. În paralel, bilanțul victimelor continuă să crească, cu peste 18.000 de civili răniți și peste 3.000 uciși doar în Iran.

Represaliile Teheranului urmează linia avertismentelor formulate anterior. Liderii iranieni au amenințat că orice atac militar va declanșa represalii asupra bazelor americane din regiune. Fostul lider suprem Ali Khamenei amenința în februarie: „Americanii ar trebui să știe că dacă încep un război, de această dată va fi un război regional.” Evoluțiile recente sugerează că acest avertisment este pus în practică.

Iranul a indicat, de asemenea, că atacurile asupra infrastructurii sale energetice ar marca un punct de cotitură. Ali Larijani, fostul șef al securității iraniene, asasinat recent, a transmis acest mesaj statelor din Golf, argumentând că alinierea cu Israelul nu le servește interesele. Moartea sa, urmată de atacurile iraniene asupra complexului petrolier Ras Laffan, evidențiază cât de rapid a escaladat conflictul.

În centrul crizei se află disponibilitatea Iranului de a extinde războiul. Această disponibilitate ar putea fi de altfel cea mai eficientă pârghie a sa, practic arma pe care o are la dispoziție în războiul cu SUA și Israelul. Un oficial iranian a sugerat această disponibilitate  afirmând: „Alte cărți au fost pregătite și vor intra în joc la momentul potrivit.” Printre potențiale ținte se numără infrastructuri critice precum instalațiile de desalinizare, esențiale pentru alimentarea cu apă a regiunii.

Această strategie creează o dinamică asimetrică. Iranul, confruntat cu presiuni existențiale, poate percepe că are mai puțin de pierdut, în timp ce inamicii săi trebuie să ia în calcul riscuri economice și politice mai largi. Pentru unii liderii europeni, de pildă, preocupările țin nu doar de securitate, ci și de riscurile de recesiune și migrație. Prim-ministrul Italiei, Giorgia Meloni, a avertizat că Europa ar trebui să se pregătească să-și închidă frontierele. În același timp, apelurile SUA de securizare a Strâmtorii Ormuz presupun riscuri politice semnificative pentru guvernele reticente să se implice într-o eventuală escaladare a unui război în legătură cu care nu au fost consultați.

La Washington, ies la iveală unele tensiuni și fracturi. Președintele american Donald Trump și-a arătat public frustrarea față de aliații europeni, pe care îi consideră ezitanți și nerecunoscători, dar și de criticile din cadrul MAGA. Diviziunile din administrația sa devin vizibile: Tulsi Gabbard, directorul său de informații naționale a depus mărturie în fața Congresului că Iranul nu își reconstruiește instalațiile de îmbogățire a uraniului, în timp ce tăcerea vicepreședintelui JD Vance vorbește de la sine. Chiar și atractivitatea sa în rândul dreptei populiste europene este pusă la încercare. Tino Chrupalla, co-lider al partidului de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania, a remarcat: „Trump a început ca un președinte al păcii. Va ajunge un președinte al războiului.”

Unele dezacorduri ies la suprafață și în relația SUA-Israel. Deși alianța rămâne strânsă, diferențele de strategie și de obiective sunt vizibile. Trump a recunoscut unele divergențe de opinie: „I-am spus [lui Benjamin Netanyahu] să nu facă asta. Ne înțelegem de minune - ne coordonăm. Dar, ocazional, face ceva și dacă nu îmi place, îi spun că nu facem asta.” Loviturile israeliene asupra infrastructurii energetice iraniene, inclusiv asupra zăcământului de gaze South Pars, au suscitat îngrijorări în rândul statelor din Golf privind posibile represalii ale Iranului, care au fost transmise SUA.

Cum s-ar putea încheia războiul?

Se conturează trei scenarii principale: un conflict lung care să se încheie cu capitularea Iranului; o declarație unilaterală de victorie din partea lui Trump; sau un acord, regional sau bilateral, cuprinzător sau restrâns, care să pună capăt ostilităților.

Unii observatori consideră primul scenariu plauzibil. Simon McDonald, fost secretar permanent al Foreign Office-ului britanic, a declarat în fața unei comisii a Camerei Lorzilor: „Din câte pot vedea, în ceea ce privește Iranul, țara care își atinge obiectivele este Israelul. Netanyahu a fost obsedat personal de Iran toată viața...  Aceasta este culminarea unui plan de-o viață. Ar putea funcționa.”

O a doua posibilitate este ca SUA să declare victoria și să se retragă. Trump a sugerat uneori că capacitățile militare ale Iranului- marina, programul nuclear și lansatoarele de rachete balistice-au fost suficient diminuate. Un astfel de pas ar obliga probabil Israelul să accepte rezultatul, deși ar rămâne incertitudini majore, inclusiv statutul uraniului îmbogățit al Iranului și vulnerabilitatea Strâmtorii Ormuz.

Totuși, acest scenariu presupune acceptarea de către Iran, ceea ce mulți analiști pun la îndoială. Aslı Aydıntaşbaş de la Brookings Institution a observat în acest sens: „Nu a existat o schimbare de regim, ci o schimbare în interiorul regimului… către niște Gardieni ai Revoluției mai duri și mai naționaliști, care operează în cadrul unei structuri de comandă descentralizate.” Această evoluție ar putea reduce șansele de compromis, mai ales după eliminarea unor figuri precum Larijani, potrivit fostului președinte reformist Mohammad Khatami. „Este uimitor faptul că cei care sunt vizați de atacuri brutale și asasinate… sunt exact cei… capabili și dornici să aducă o pace demnă, dacă o astfel de cale există”.

Al treilea scenariu este o dezescaladare negociată. Aceasta ar putea lua forma unui acord regional amplu sau a unui proces gradual. Ministrul de externe al Omanului, Badr Albusaidi, a propus un cadru bazat pe transparență nucleară și un pact regional de neagresiune. Totuși, diviziunile dintre statele din Golf persistă, în special în privința percepției asupra principalei amenințări, Iranul sau Israelul.

Strategia Iranului presupune și riscuri. Disponibilitatea sa de a viza economiile regionale ar putea îndepărta mediatori potențiali precum Qatar și Turcia. Ministrul de externe al Arabiei Saudite, prințul Faisal bin Farhan, a subliniat deteriorarea relațiilor: „Puțina încredere care exista înainte a fost complet distrusă.”

Pe acest fond de neîncredere, perspectivele unei soluții rămân limitate, conchide The Guardian.