Un guvern de-o noapte la Paris, dar cu indemnizații întregi. De ce a demisionat premierul Franței și ce s-ar putea întâmpla în continuare?

Sébastien Lecornu a devenit, fără voia sa, protagonistul celui mai scurt mandat de premier din istoria recentă a Franței: 27 de zile. A plecat luni dimineață, împreună cu un guvern care nu apucase să închidă bine ușa de la Palatul Matignon. Decizia – justificată prin „atitudini partizane” și „orgolii” – adâncește o criză instituțională pe care nici piețele, nici opinia publică, nici măcar aliații președintelui Emmanuel Macron nu o mai pot ignora.

Un guvern de-o noapte. Dar cu beneficii întregi

Deși a rezistat doar câteva ore, guvernul Lecornu a apucat să fie publicat în Journal officiel. Iar acest detaliu birocratic le aduce noilor foști miniștri un spor financiar confortabil: potrivit regulilor în vigoare, fiecare are dreptul la indemnizația aferentă demnitarilor ieșiți din funcție – echivalentul a trei luni de salariu, adică aproximativ 28.000 de euro brut.

Ministerul Finanțelor a confirmat pentru BFMTV că atribuțiile „în regim de afaceri curente” revin acum unor vechi cunoscuți: Roland Lescure și Amélie de Montchalin. Cu alte cuvinte, un pas înapoi spre status quo-ul politic care tocmai se voia reformat.

O demisie care spune mai mult decât un discurs

Lecornu, fost ministru al Apărării și apropiat al președintelui Macron, fusese numit în funcție în urmă cu doar 27 de zile. El devenea astfel al treilea premier care încerca să salveze guvernarea de după alegerile anticipate din 2024 – un scrutin care a livrat un Parlament fracturat în trei blocuri egale ca forță: extrema stângă, extrema dreaptă și centrul macronist, slăbit și fără majoritate.

În declarația sa de adio, Lecornu a dat vina pe „ego-urile partidelor” și pe „incapacitatea de compromis” a clasei politice. „Fiecare partid cerea celorlalte să-i adopte integral programul. N-a lipsit mult să funcționeze, dar orgoliile au fost mai mari decât responsabilitatea”, a spus el.

Piețele au reacționat imediat: indicele CAC 40 a scăzut cu 2%, iar euro s-a depreciat cu 0,7% față de dolar. Într-o economie deja sufocată de datorii (a treia cea mai mare din UE, după Grecia și Italia), semnalul e limpede: Franța pare tot mai aproape de imposibilitatea de a se guverna.

Un eșec cu rădăcini adânci

Ceea ce se întâmplă acum la Paris nu este un accident, ci deznodământul unei serii de greșeli politice strategice. Alegerile anticipate din vara lui 2024 – o decizie personală a lui Emmanuel Macron, menită să-i recâștige inițiativa legislativă – au creat o cameră infernală: niciun bloc nu a obținut majoritatea, iar coalițiile s-au dovedit imposibile.

Lecornu moștenise o misiune aproape imposibilă: să impună un buget de austeritate într-un Parlament fără majoritate, într-un moment în care toate partidele privesc deja spre prezidențialele din 2027. Și cum Macron nu mai poate candida, lupta pentru moștenirea sa se dă deja pe toate fronturile – în special între extrema dreaptă (RN) și stânga radicală (LFI).

„Schimbarea” care a semănat prea mult cu trecutul

Scânteia care a detonat acest nou episod de criză a fost componența cabinetului anunțată duminică seară. Departe de „ruptura” promisă de Lecornu, lista miniștrilor a fost o reeditare a guvernelor Macron din ultimii ani. Reacțiile n-au întârziat: stânga a acuzat o continuare a politicilor pro-business, dreapta s-a plâns că nu a fost consultată, iar centrul a tăcut jenat.

Numirea lui Bruno Le Maire – fost ministru de Finanțe timp de șapte ani – la Apărare a fost percepută ca un semn că modelul economic al macronismului rămâne neatins. Cu alte cuvinte: o guvernare nouă, dar cu aceiași oameni și aceleași idei.

Macron, în corzi

Ce urmează? Nimeni nu pare să aibă un răspuns clar. Marine Le Pen și Jordan Bardella, liderii Rassemblement National, cer dizolvarea imediată a Parlamentului și alegeri anticipate. La stânga, Jean-Luc Mélenchon și Mathilde Panot cer direct demisia președintelui.

Macron are, teoretic, trei opțiuni – toate riscante:

Numirea unui nou premier. Dar cine ar accepta să preia responsabilitatea, într-un moment în care majoritatea e imposibil de format? Niciun nume din propria tabără nu mai inspiră autoritate, iar aducerea unui tehnocrat ar echivala cu o recunoaștere a eșecului politic.

Dizolvarea Parlamentului. Varianta pe care Macron a evitat-o până acum – pentru că toate sondajele indică aceeași problemă: un nou scrutin ar produce același blocaj, sau, mai rău, o majoritate de extremă dreaptă.

Demisia președintelui. Puțin probabilă. Macron a exclus în repetate rânduri această opțiune, mizând că poate duce mandatul până în 2027. Dar fiecare criză care se închide fără soluție îl izolează tot mai mult.

Un stat european în derivă

Criza Franței nu mai e doar a Franței. Este o problemă europeană. A doua economie a zonei euro, membră fondatoare a UE și nucleu dur al construcției comunitare, pare astăzi incapabilă să se guverneze, să decidă, să inspire.

Dacă în 2017 Emmanuel Macron părea salvatorul centrismului european, astăzi este un președinte asediat, fără aliați și cu tot mai puține opțiuni reale. Lecornu a plecat, dar ceasul ticăie nu doar pentru Palatul Élysée, ci pentru întreaga stabilitate politică a Franței.