Exclusiv De ce nu vrea Trump să asigure Strâmtoarea Ormuz cu americani? „5.000 de militari, insuficienți pentru cucerirea insulelor”

Asigurarea securității în Strâmtoarea Ormuz pare, la prima vedere, o misiune de escortă navală. În realitate, potrivit generalului în rezervă Virgil Bălăceanu, este una dintre cele mai complexe și riscante operațiuni militare posibile în prezent.

Blocarea Strâmtorii Ormuz de către Iran a declanșat o criză majoră pentru comerțul global și a pus administrația Trump în situația de a cere sprijin aliaților din NATO.

Solicitarea reflectă îngrijorările majore legate de siguranța uneia dintre cele mai importante rute energetice globale. Aproximativ o cincime din petrolul mondial tranzitează această zonă, iar atacurile Iranului asupra petrolierelor și amenințările repetate au perturbat grav traficul maritim.

Cu toate acestea, răspunsurile statelor NATO au fost prudente și neuniforme. Unele țări, precum Marea Britanie, au arătat deschidere pentru participare limitată, în timp ce altele, inclusiv Franța și Germania, au preferat o abordare mai rezervată, evitând să fie percepute ca implicate într-o escaladare militară directă împotriva Iranului.

Deocamdată, niciunul dintre aliații despre care a vorbit președintele SUA nu a răspuns afirmativ solicitării acestuia.

Blocarea Strâmtoarii Ormuz arată limitele intervenției militare într-un spațiu strategic extrem de sensibil. Zona este îngustă, intens circulată și vulnerabilă la atacuri asimetrice – de la mine maritime și drone până la ambarcațiuni rapide. Iranul dispune de capacități semnificative pentru a perturba traficul fără a declanșa un război convențional deschis.

Deși SUA pot exercita presiune prin lovituri punctuale și escortă navală, o securizare completă este dificilă fără costuri uriașe și riscuri de escaladare.

 „Operațiune cu un grad maxim de risc”

„Adevărul” a discutat cu generalul în rezervă Virgil Bălăceanu despre cât de dificilă ar fi misiunea pe care președintele Trump o solicită aliaților.

Răspunsul oferit de generalul în rezervă Virgil Bălăceanu este direct și fără echivoc: „gradul de risc este foarte mare”, iar în anumite condiții chiar „este un grad maxim de risc”.

În analiza sa, cheia problemei este că Iranul deține, în acest moment, inițiativa militară în regiune. „Atâta timp cât Iranul își menține capabilități de lovire care țin de rachetele de coastă, rachete anti-navă, o varietate de mine marine, drone maritime și bărci rapide de atac, atunci lucrurile sunt sub semnul întrebării privind libertatea de navigație în Golful Persic.” Cu alte cuvinte, nu vorbim doar de o amenințare punctuală, ci de un sistem complex de interdicție navală.

Această realitate schimbă complet logica unei misiuni de escortă. În mod normal, navele militare ar trebui să protejeze petrolierele, însă aici situația este inversată de nivelul de risc: „trebuie să-ți asumi riscul lovirii navei de luptă. Așa cum este lovit petrolierul, în aceeași măsură poate fi lovită și nava de luptă.” Practic, nici escorta nu este în siguranță.

Mai mult, numărul de resurse necesare este disproporționat. „Pentru a escorta un număr redus de petroliere, să zicem 5-6 bucăți, ar fi nevoie de un număr mai mare de distrugătoare”, explică generalul. Această asimetrie între efort și rezultat face ca misiunea să fie nu doar riscantă, ci și extrem de costisitoare.

Problema devine și mai complicată din cauza geografiei. Strâmtoarea este extrem de îngustă: „în punctul cel mai strâmt al acesteia vorbim de 33 de kilometri”, dar canalele navigabile reale sunt mult mai mici – „unul de intrare de 3 km, altul de ieșire de 3 km și un canal tampon, încă 3 km.” Asta înseamnă că navele comerciale sunt obligate să circule pe culoare foarte înguste, ușor de controlat și de atacat.

Iranul a transformat zona într-o adevărată fortăreață

În plus, Iranul a transformat zona într-o adevărată fortăreață. Generalul atrage atenția asupra insulelor strategice: „Iranul are insule fortificate mai ales la ieșirea din strâmtoare înspre Golful Oman.” Insula Qeshm, de exemplu, este descrisă ca fiind masivă și dificil de neutralizat, cu „lucrări subterane la mare adâncime pentru a-și proteja mijloacele de lovire.” La acestea se adaugă alte puncte strategice precum Abu Musa, Greater și Lesser Tunb sau Larak, „o suită întreagă de insule pur și simplu fortificate.”

În aceste condiții, simpla escortare a navelor nu rezolvă problema de fond. „Mi-este greu să cred că loviturile aeriene și cu rachetele vor elimina capabilitățile de control prin acțiune asimetrică ale Iranului”, spune Bălăceanu. Pentru un control real, ar fi nevoie de o operațiune mult mai amplă: „o operație de desant maritim care să ducă la cucerirea acestor insule și a zonei de coastă cel puțin până la zona adiacentă portului Bandar Abbas” .

Această perspectivă explică de ce misiunea este atât de periculoasă. Nu este vorba doar de protejarea traficului, ci de neutralizarea unui întreg sistem defensiv-asimetric. Iar Iranul, sugerează generalul, ar putea chiar să își dorească o astfel de escaladare: „este probabil ceea ce își dorește și Iranul, o operație de desant maritim, care să aducă foarte multe pierderi”.

Riscurile nu se opresc aici. Iranul are capacitatea de a extinde conflictul: „se poate avea în vedere și blocarea strâmtorii Bab el-Mandeb”, ceea ce ar crea un efect de dublu blocaj asupra rutelor energetice globale. Într-un astfel de scenariu, impactul economic ar fi major, având în vedere că aproximativ „15-20% din fluxurile energetice globale tranzitează aceste rute”.

Chiar și fără o escaladare majoră, amenințarea minelor marine este suficientă pentru a paraliza traficul: „sunt suficiente câteva zeci de mine și atunci asistăm la blocarea strâmtorii.” Iar deminarea nu este o soluție rapidă: „cel puțin o săptămână în condițiile în care îți poți proteja navele”, altfel acestea devin ținte.

Generalul subliniază că aproape orice dispozitiv militar poate deveni letal: „orice mijloc poate să afecteze nava de luptă, rachetele antinavă, dronele, minele navale, bărcile rapide, unele fiind pregătite pentru acțiuni de tip kamikaze.” Această diversitate de amenințări face apărarea extrem de dificilă.

„E nevoie de o componentă terestră”

În ceea ce privește durata unei astfel de operațiuni, perspectiva este sumbră: „înseamnă o acțiune de război amfibiu cu o componentă terestră, și atunci perioada de desfășurare a operațiunii este de lungă durată.” Chiar și forțele estimate – o unitate expediționară de pușcași marini de circa 2.500 de militari care este așteptată în zonă, plus mai bine de 2.000 de militari care sunt deja acolo - aproximativ 5.000 de militari – ar putea fi insuficiente pentru cucerirea insulelor fortificate. „Pentru că un asalt anfibiu înseamnă să realizezi o lovire foarte puternică a celor care execută apărarea insulelor, astfel încât aceștia să nu poată riposta pe timpul debarcării. Altfel, pierderile sunt enorme”, arată el. Va fi nevoie de o perioadă foarte îndelungată de bombardamente intense.

În final, generalul invocă un concept clasic al teoriei militare: „ceața războiului”. Chiar și cele mai bine planificate operațiuni pot eșua din cauza incertitudinii: „niciodată nu știi ce te așteaptă, chiar dacă ai planificat în amănunțime o operație, fie la nivel tactic, fie la nivel operativ.”

Concluzia implicită este clară: securizarea Strâmtorii Ormuz nu este o simplă misiune navală, ci o operațiune militară extrem de complexă, riscantă și potențial escaladantă. Tocmai acest „grad maxim de risc” explică reținerea aliaților de a se implica direct, în ciuda presiunilor politice.