Analiză Povestea complicată a româncelor din Știință: de la interdicție la propagandă și stereotip. Specialistă în Studii de Gen: „Asistăm la o revenire a rolurilor tradiționale de gen“
0Data de 11 februarie este marcată în calendar de către ONU drept Ziua Fetelor și Femeilor cu activități în S.T.E.M. (știință, tehnologie, inginerie, matematică). În România, femeile au fost, pe rând, excepții curajoase, forță de muncă necesară, simbol propagandistic și, astăzi, majoritate statistică în domeniile științei. Între interdicții, cultul Elenei Ceaușescu și retradiționalizarea prezentului, egalitatea rămâne un proiect neterminat.
În România, femeile au intrat în știință mai târziu decât în literatură și mai devreme decât în politică. Au fost, la început, excepții care au forțat uși închise. Mai târziu, au devenit o prezență vizibilă în laboratoare, fabrici, universități. Astăzi, statisticile arată că România se află printre țările europene cu un procent ridicat de femei în domeniile STEM (știință, tehnologie, inginerie, matematică). Privită de la distanță, povestea pare una a progresului: de la interdicții explicite și regulamente universitare restrictive, la politici de egalitate, cote și încurajări oficiale. Între aceste două momente, însă, s-au așezat nuanțe, compromisuri și contexte politice care au influențat felul în care femeile au ajuns – și au rămas – în știință.
Accesul a însemnat lucruri diferite în epoci diferite. În perioada monarhiei, el a depins de tenacitatea câtorva tinere dispuse să înfrunte reguli scrise și nescrise. În comunism, a fost integrat într-un proiect economic și ideologic mai amplu, care promitea egalitate și avea nevoie de forță de muncă. După 1989, cadrul legal a rămas deschis, dar mentalitățile și dinamica pieței muncii au produs alte tipuri de presiuni. Astăzi, discuția despre femeile în STEM oscilează între cifre optimiste și experiențe individuale mai complicate. Între reprezentare numerică și acces la putere reală, între deschiderea porților și transformarea regulilor jocului, traseul rămâne mai puțin liniar decât ar sugera o simplă cronologie.
Înainte să fie voie
Primele femei care intră în domeniile științei în România nu pot fi plasate într-un an anume. „În România, și de altfel în întreaga Europă, este un fenomen care a întâmpinat foarte multe obstacole“, explică pentru „Weekend Adevărul“ istoricul Alin Ciupală, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din Bucuerști și autor al mai multor cărți și cercetări despre femeile din spațiul românesc. Începuturile se află spre sfârșitul secolului al XIX-lea, iar reușitele apar treptat, „cu o foarte mare greutate“, în urma tenacității și calităților personale ale unor femei care au reușit să forțeze limitele timpului lor, precum Elisa Leonida Zamfirescu, considerată prima femeie inginer din România, Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din țară, sau Aurora Gruescu, prima femeie inginer silvicultor din România.
Primul obstacol a fost unul juridic și instituțional. Regulamentele universitare nu permiteau înscrierea femeilor la facultățile de științe. „Prima facultate care și-a deschis porțile către accesul fetelor în științe, din România – și din toată Europa, de altfel – a fost Facultatea de Litere“, spune Ciupală. Acolo, tinerele puteau deveni profesoare, un rol compatibil cu idealul epocii: femeia ca mamă și educatoare a națiunii. Accesul către științe exacte sau tehnice rămânea închis, pentru că, în imaginarul colectiv al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și chiar al perioadei interbelice, femeia aparținea sferei domestice, iar sfera publică rămânea teritoriu masculin.
Perioada interbelică nu aduce o schimbare radicală, nici noutăți esențiale, explică istoricul, vorbind despre o stagnare a statutului femeii. Un moment decisiv a fost însă Primul Război Mondial: în absența bărbaților, plecați la război, femeile au preluat responsabilități în agricultură, industrie și chiar în proximitatea frontului. „Toată această experiență a determinat o radicalizare a mișcării de emancipare a femeii“, atât în România, cât și în Europa. Chiar dacă, după război, multe au fost retrimise în spațiul domestic, precedentul fusese creat.
Schimbarea juridică majoră apare abia după 1945, când statutul femeii se modifică formal în Europa. Până atunci, femeile din știință sunt mai degrabă excepții – „Dar niște excepții care au avut un rol foarte important pe termen mediu și lung, pentru că au oferit un exemplu de reușită“. Ele devin repere pentru generațiile următoare. Ce le-a ajutat? „Probabil că în primul și în primul rând au contat calitățile personale – curajul, inteligența, caracterul puternic, lupta. Fără aceste calități personale, femeile nu ar fi reușit. Pentru că ele se luptă, practic, împotriva unui întreg univers“, subliniază profesorul. Dincolo de barierele legale, rezistența venea și din partea bărbaților, care priveau cu reticență această intrare a femeilor în sfera publică. „Sfera publică a rămas vreme îndelungată ultimul bastion al rezistenței masculine“, mai spune acesta.
Mărturiile studentelor la Medicină din acea perioadă arată că ostilitatea era concretă. Profesorii – exclusiv bărbați – impuneau sarcini suplimentare studentelor, standarde mai ridicate decât pentru colegii lor. „Obligațiile erau mai mari față de o studentă la Medicină, decât față de un student la Medicină“. Consecința era previzibilă: puține reușeau să își susțină examenul de licență și să obțină dreptul de liberă practică. Chiar și după eliminarea barierelor juridice, prejudecățile au continuat să funcționeze. „Lucrurile se schimbă categoric, numai că se schimbă destul de încet“, mai spune profesorul Ciupală. Femeile au putut intra formal în aceste domenii, însă au continuat să se confrunte cu rețineri și suspiciuni, inclusiv din partea familiei. Între lege și mentalitate, distanța a rămas, pentru mult timp, semnificativă.
Comunismul și egalitatea ca proiect de stat
Dacă perioada interbelică a fost una a excepțiilor, comunismul aduce o schimbare de scară. „Comunismul s-a definit întotdeauna pe sine ca o ideologie, ca o religie a egalității sexelor în fața legii, în fața statului“, spune pentru „Weekend Adevărul“ istoricul Cosmin Popa. Din acest punct de vedere, instaurarea regimului a însemnat „întronarea unei egalități, cel puțin teoretice, a femeilor și a bărbaților în fața legilor“ și o egalizare a șanselor la carieră, cu o încurajare explicită a participării femeilor în domenii unde până atunci fuseseră marginale.
Ionela Băluță, profesoară universitară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și directoare a Centrului pentru Politicile Egalității de Șanse vorbește, la rândul ei, despre „modificări structurale“ care au dus la o creștere a egalității pe piața muncii și în educație. „Abia după anii ’50, accesul, într-adevăr, la școala primară și pe urmă mai ales accesul la universitate pentru femei a devenit posibil pentru toate filierele“. Ideologia marxist-leninistă, care proclama egalitatea sexelor, a fost transpusă în legislație, iar acest lucru a produs efecte vizibile.
Dincolo de discurs, însă, comunismul avea și o nevoie pragmatică: „Încerca astfel să rezolve și o problemă concretă, și anume aceea a creșterii disponibilităților forței de muncă“, explică istoricul Cosmin Popa. O economie bazată pe industrializare și colectivizare, cu un fond tehnologic precar, compensa deficitele prin mobilizarea unui număr cât mai mare de brațe de muncă. Femeile devin parte din această mobilizare.
Unul dintre primele discursuri consistente ale lui Nicolae Ceaușescu despre femei și rolul lor în societatea comunistă are loc în iunie 1966, la Conferința Națională a Femeilor. Tonul fixează direcția pentru anii următori. În prima parte a intervenției, femeia apare ca muncitoare, participantă activă la economie, chemată să contribuie direct la industrializare și la „construirea socialismului“. În a doua, este definită ca mamă și soție, responsabilă pentru aducerea pe lume a copiilor și formarea „în spirit comunist“ a noii generații de lucrători. În viziunea oficială, tovarășele au „rol identic cu tovarășii“, iar participarea lor este prezentată ca esențială pentru progresul statului. Ceaușescu invocă devotamentul și sacrificiul femeilor din perioada anterioară și afirma că, datorită acestui efort, „ele se bucură azi de drepturi depline, pot ocupa în societate un loc corespunzător muncii şi pregătirii lor“. Discursul este susținut și de cifre: aproximativ 300.000 de femei ar fi lucrat deja în domenii conexe tehnologiei și ingineriei. Emanciparea este, astfel, ancorată simultan în statistică și în retorică mobilizatoare.
Mai multe, dar niciodată primele
Dar evoluția nu este liniară. Popa distinge între două faze. Între 1948 și 1973 asistăm la „o primă fază de atragere a femeilor, de emancipare prin muncă, fără implicații politice semnificative“, comună perioadei Dej și începutului erei Ceaușescu. În acești ani se consolidează prezența feminină în domenii precum asistența medicală – mai ales la nivel mediu – și în industria ușoară. Industria chimică cunoaște, la rândul ei, „un proces destul de accelerat de feminizare“. Ionela Băluță completează această imagine cu un indicator cantitativ: „aveam foarte multe tinere care au terminat Politehnica, în această perioadă“. Iar dinamica se prelungește și după 1989. Din perspectiva accesului la educație și la specializări considerate anterior masculine, „a existat o dinamică care, practic, a permis un acces al femeilor la aceste domenii“.
După 1973, însă, lucrurile capătă o altă încărcătură. „Odată cu începutul ascensiunii politice accelerate a Elenei Ceaușescu, emanciparea femeii a căpătat și alte valențe“, spune Cosmin Popa. Se accelerează atragerea femeilor către industria grea și domenii anterior aproape exclusiv masculine. În paralel, apar programe care impun cote de prezență feminină în structurile de conducere ale partidului. Această deschidere are mai multe mize. Una dintre ele este „decorul aproape credibil al ascensiunii politice a Elenei Ceaușescu“. Promovarea unui contingent feminin în jurul ei, în Comitetul Politic Executiv, legitimează propria ei ascensiune.
O altă miză este legată de echilibrul intern al partidului: infuzia de cadre feminine avea rolul de a dilua grupurile informale consolidate în interiorul structurilor de putere. În același timp, România se racorda la un curent mai larg, prezent și în alte state comuniste, de creștere a prezenței femeilor în viața publică. Ionela Băluță introduce însă o nuanță esențială. Dacă la nivel cantitativ putem vorbi despre egalitate, analiza accesului la funcții de putere arată limitele acestui proces. „Femeile sunt prezente, dar sunt întotdeauna pe o poziție a doua, adică sunt vice, adjuncte“. Chiar și atunci când sunt promovate în structuri de conducere, dezechilibrele persistă.
Mai mult, perioada Ceaușescu aduce un paradox. Pe de o parte, discursul oficial continuă să proclame egalitatea și încurajează participarea femeilor în toate domeniile. Pe de altă parte, se suprapune o ideologie naționalistă, cu o „obsesie pentru natalitate și politici familiale“, cu elogii repetate ale maternității și medalii pentru „mamele eroine“. Controlul reproducerii și presiunea demografică consolidează rolurile tradiționale de gen în spațiul familial. „Când faci un elogiu femeii mame, apare această combinație stranie între emancipare declarată și întărirea rolurilor tradiționale“, subliniază Ionela Băluță. Femeia este încurajată să fie prezentă în industrie, în politică, în știință, dar în același timp este supusă unei presiuni suplimentare legată de maternitate și de viață familială.
Rezultatul este o egalitate vizibilă în cifre, dar tensionată în profunzime. Accesul formal la educație și profesii tehnice se lărgește semnificativ, iar stereotipuri vechi – precum ideea că fetele nu sunt potrivite pentru matematică – sunt puse sub semnul întrebării prin însăși realitatea statistică. În același timp, structurile de putere rămân ierarhizate, iar proiectul de emancipare este traversat de contradicții ideologice și politice care îi limitează efectele pe termen lung.
„Asistăm la o revenire a rolurilor tradiționale de gen“
La peste trei decenii de la trecerea la democrație, bilanțul e mai puțin liniar decât ar sugera statisticile seci. Pe hârtie, România continuă să figureze bine în clasamentele europene privind numărul femeilor din domenii STEM. Potrivit datelor Eurostat pentru 2023, 54% dintre angajații din STEM din România sunt femei, iar 42,5% dintre absolvenții de facultăți STEM sunt femei.
În paralel, însă, o analiză privată publicată în 2025 arată că diferența de remunerare dintre femei și bărbați în sectoarele STEM rămâne ridicată, situându-se, spre exemplu, între 16,11%, în domeniul farmaceutic, și 11,26%, în tehnologie. Procentul prezenței nu anulează, așadar, diferențele de statut și venit. Ionela Băluță spune direct că, din observații și cercetări, situația mai degrabă s-a înrăutățit. „Asistăm la o revenire a rolurilor tradiționale de gen, la o reidealizare a familiei, a religiei, încă de după primii ani de după ’89, ca să nu mai zic în ultimul deceniu, când avem o retradiționalizare accelerată“. În momentul în care unei fete i se transmite că prioritatea ei ar trebui să fie familia și maternitatea, iar cariera e percepută ca o alegere împotriva acestora, efectele se acumulează. „Aceste stereotipuri, evident, influențează comportamentele noastre, adulții influențează alegerile copiilor“.
Moștenirea comunistă
Pentru Ionela Băluță, faptul că România rămâne, formal, printre țările cu multe studente în STEM înseamnă că această performanță este mai degrabă o moștenire a perioadei comuniste, când „au fost rupte niște bariere și situația dinainte de ’89 a arătat clar că și fetele pot să facă matematică“. Însă dinamica actuală nu confirmă o consolidare a egalității. „Comparativ, dacă ne uităm la statisticile dinainte de ’89 și cele actuale, a scăzut numărul studentelor în STEM, la matematică, la informatică“. În 2022, spune ea, s-a înregistrat cel mai slab nivel, cu o ușoară ameliorare ulterior. În paralel, România are „cel mai mare gender employment gap din Uniunea Europeană“, un semn al unei retradiționalizări mai largi.
Această retradiționalizare e vizibilă și în modul în care sunt organizate profesiile. Băluță explică faptul că multe domenii au fost construite istoric la masculin, iar criteriile de excelență profesională au fost definite pornind de la modelul male breadwinner – bărbatul fără responsabilități domestice. Disponibilitatea de a rămâne peste program, mobilitatea geografică, flexibilitatea totală devin standarde implicite. „Și ele, din start, dezavantajează femeile. Mai ales în momentul în care au copii“. În plus, stereotipurile reorganizează chiar interiorul profesiilor. În informatică, de exemplu, cercetările arată că bărbații sunt asociați cu zona conceptuală și de design, iar femeile cu execuția și mentenanța – o împărțire care produce inegalități de statut și venit.
Presiunea carierei, presiunea familiei
Sînziana Mocanu, președinta Her Time, o organizație care își propune să susțină tinerele să devină lidere în comunitățile din care fac parte, observă un contrast similar. În același timp, spune ea, prejudecățile sunt încă evidente, directe: „În continuare, despre femei se crede că nu au capacitatea cognitivă de a face muncă matematică, muncă logică și că ar trebui să își vadă de spațiul lor domestic“.
În acest context, familia și școala devin spații decisive. Băluță vorbește despre cercetări care arată cum jucăriile, așteptările și reacțiile profesorilor modelează aptitudinile și încrederea copiilor încă din primii ani. Un băiat cu o notă medie la matematică e încurajat să „poată mai mult“, în schimb, o fată cu aceeași notă e considerată deja la un nivel satisfăcător. Mocanu adaugă propria experiență: ea a fost încurajată de profesoare să meargă spre chimie și matematică, dar crede că astfel de situații sunt cazuri izolate: „Cred că sunt mai degrabă inițiative punctuale, profesoare care, la rândul lor, încearcă să deschidă drumuri pentru alte fete“. Presiunea continuă și în carieră. Băluță atrage atenția asupra muncii de îngrijire, domestice, invizibile în modelul economic actual: „Ea există. Și fără ea nu ar exista nici copii, nici familii“. Costul acestei munci nerecunoscute cade, de regulă, pe umerii femeilor.
Întrebarea devine, astfel, ce e de făcut. Pentru Ionela Băluță, schimbarea reală ține de transformarea rolurilor și stereotipurilor de gen – un proces lent, care cere coerență și timp. Pentru Sînziana Mocanu, direcțiile sunt concrete: aplicarea reală a Planului Național de Acțiune pentru Împuternicirea Economică și Politică a Femeilor (2024-2028), expunerea fetelor la modele feminine din laboratoare și industrie încă din școală, și un advocacy mai consistent din partea ONG-urilor. Între statistici bune și dinamici sociale, parcursul femeilor în STEM rămâne, și în 2026, un teren tensionat – unde progresul coexistă cu reflexe vechi, iar fiecare generație pare nevoită să reia o parte din luptă.