Cercetătorii au rezolvat misterul fenomenului de primăvară de pe Marte: ce lasă urmele sinuoase

Mișcările misterioase de sub dunele de pe Marte nu sunt cauzate de apă, ci de gheața carbonică, arată un nou studiu publicat în Geophysical Research Letters.

De ani de zile, oamenii de știință s-au întrebat ce a creat șanțurile sinuoase găsite pe dunele de nisip de pe Marte. Aceste forme, care se întind pe latitudinile medii ale planetei, seamănă cu eroziunea provocată de lichide. Totuși, o nouă explicație a ieșit la iveală, scrie Daily Galaxy.

Șanțurile au fost identificate pentru prima dată în 1999, prin imagini de înaltă rezoluție capturate de orbiterele de pe Marte.

Teoriile inițiale privind modul în care se formau aceste șanțuri se concentrau pe curgerea sezonieră a apei, o idee care a câștigat rapid teren în căutarea semnelor de posibilă viață pe Marte.

Însă, în ciuda atractivității ipotezei apei, exista o problemă persistentă: Marte este prea rece și prea uscată pentru a susține apă lichidă. Nu a fost observată niciodată curgerea directă a apei în zonele unde apar aceste șanțuri.

În 2013, cercetătorii au propus o teorie alternativă: șanțurile ar putea fi săpate de gheața carbonică (CO₂ solid) alunecând pe pantele dunelor, sublimându-se pe măsură ce se mișcă. Totuși, unele dintre caracteristicile cele mai distincte, precum curbele lor șerpuitoare și malurile bine definite, rămâneau neexplicate.

O echipă condusă de Lonneke Roelofs de la Universitatea Utrecht a recreat condițiile de pe Marte în laborator. În studiul lor, folosind o cameră de simulare a condițiilor marțiene la Open University din Marea Britanie, au imitat atmosfera subțire și temperaturile scăzute ale Planetei Roșii.

Experimentul a constat în eliberarea blocurilor de CO₂ solid pe suprafețe înclinate acoperite cu nisip. Camerele au înregistrat comportamentul gheții sub diverse unghiuri ale pantelor și condiții de suprafață.

Rezultatul a fost neașteptat: pe pante mai blânde, gheața carbonică nu aluneca pur și simplu, ci se scufunda parțial în nisip. Pe măsură ce făcea asta, începea să acționeze ca un obiect săpător, ejectând material și săpând canale foarte asemănătoare cu cele de pe Marte.

Procesul are loc prin sublimare: gheața carbonică se transformă din solid direct în gaz, iar presiunea acumulată sub blocurile de gheață face ca acestea să „explodeze”, aruncând nisipul și formând șanțuri șerpuitoare. Experimentele au arătat că bucăți mari de gheață pot proiecta nisipul pe distanțe de până la 13 metri în gravitația scăzută a lui Marte.

În timpul iernii, atmosfera de pe Marte, bogată în CO₂, îngheață pe suprafață, formând un strat de gheață uscată care poate ajunge la 70 cm grosime. Când vine primăvara și planeta se încălzește, acest strat începe să se sublimeze.

Ultimele fragmente de gheață, adesea regăsite la umbră și situate pe crestele dunelor, crăpă și alunecă pe pante. Chiar și după ce se opresc, gheața continuă să se sublimeze, acumulând gaz care împinge nisipul și lasă un gol distinct la baza pantei. Acest proces funcționează doar în nisip fin, explicând de ce șanțurile nu se găsesc peste tot pe planetă.