Românii, un neam de supraviețuitori. Au dat onoarea cavalerească pe tacticile neconvenționale redefinind războiul în nordul Balcanilor
0Românii au devenit maeștrii ai războiului neconvențional în evul mediu. Având de-a face cu inamici mult mai numeroși și de multe ori mai bine echipați, imposibil de înfruntat în câmp deschis, românii au schimbat paradigma războiului la nord de Balcani, având ca principal scop supraviețuirea.
Poporul român s-a născut în focul războiului. Practic, a apărut ca neam pe un teritoriu disputat și controlat secole la rândul de numeroase neamuri migratoare și triburi războinice.
Primele state medievale românești s-au născut tot în urma războaielor. La fel și-au obținut și independența. Alte câteva secole s-au străduit să o mențină în fața unor inamici puternici care-și disputau întâietatea militară și politică în zona est-central europeană și Balcani. Nu de puține ori, principatele române au fost invadate de armate foarte puternice. Au supraviețuit de fiecare dată, chiar dacă sorții războiului le-au fost potrivnici. Ba chiar de multe ori, unii voievozi au stârnit uimire și admirație reușind cu armate mai mici să înfrângă forțe mai numeroase.
Și asta fiindcă românii au reușit să schimbe paradigma războiului în nordul Balcanilor. Într-o lume a războiului cavaleresc unde onoarea pe câmpul de luptă era considerată cea mai importantă, românii au ales cartea supraviețuirii. În loc să piară glorios, dar sigur, în confruntări armate directe, în câmp deschis, voievozii au preferat tacticile de luptă neconvenționale, vicleșugurile și războiul psihologic. Eficiența era preferată oricărui cod de onoare cavaleresc. Așa se face că unii voievozi precum Basarab I, Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare au distrus armate uriașe cu un număr mai mic de luptători.
O armată întreagă prinsă ca într-un abator
Unul dintre exemplele cele mai bune ale modului în care românii înțelegeau să practice războiul a fost bătălia de la Posada. Este binecunoscuta înfruntare din 1330 dintre regele francez al Ungariei, Carol Robert de Anjou și Basarab I, domnitorul Valahiei. Este bătălia în care Țara Românească își confirmă statutul de țară independentă. Este cunoscut faptul că Basarab I reușește cu o armată inferioară ca echipament și număr să învingă puternica armată înzăuată, cu mulți cavaleri greu înarmați a regelui angevin al Ungariei. Evident, Basarab I a refuzat orice confruntare directă cu armata regelui Ungariei. Deși Carol Robert spera la o bătălie clasică, în câmp deschis, conform codurilor de onoare cavalerești, Basarab a mers pe cartea supraviețuirii și a eficienței. Propriu-zis, regele Ungariei nu a știut cu cine se pune și împotriva cui pleacă. Domnitorul valah a folosit un întreg arsenal de tactici neconvenționale.
L-a lăsat pe Carol Robert să intre în țară cu armata lui de aproape 30.000 de oameni și l-a făcut să bântuie prin teritorii pustiite. Efectiv, țăranii au abandonat satele, și-au luat toate bunurile, inclusiv rezervele de hrană și s-au retras la munte sau în păduri. Regele și întreaga sa armată au îndurat foame, sete și frustrare. Mai ales caii cavalerilor aveau de suferit din cauza lipsei hranei. Războiul psihologic a continuat. Basarab a evitat în continuare să dea piept cu armata regelui. Nici nu ar fi fost înțelept. În schimb a trimis un grup de soli, care în realitate erau și spioni. Aceștia s-au oferit să-i plătească regelui întoarcerea în Ungaria. Și erau gata să ofere o sumă uriașă pentru acele vremuri. Scopul acestei solii era dublu. Pe de o parte, trimișii vedeau starea de spirit a inamicului, forța militară și modul în care erau organizați. Pe de altă parte au stârnit orgoliul regelui și s-au asigurat că vine acolo unde-și dorea Basarab. În cele din urmă i-a făcut pe unguri să atace direct Curtea de Argeș.
După săptămâni de mers prin teritorii cu hrană puțină, pustii, trupele lui Carol Robert de Anjou s-au trezit în fața unei fortificații extrem de bine apărate. Vlăguiți, cu moralul la pământ, nu au reușit să facă mare lucru în fața meterezelor valahe. În timp ce Carol Robert de Anjou își vlăguia și mai tare trupele în fața fortificațiilor Curții de Argeș, Basarab pregătea locul măcelului. A știut exact unde să aștepte armata regelui Ungariei.
Carol Robert, cu armata obosită, flămândă, hărțuită în permanență de trupe de guerrilă valahe și cu moralul la pământ a dat ordin de retragere. Erau în permanență supravegheați de valahi. Fără să bănuiască nimic, crezând că vor scăpa cu bine către Transilvania, soldații lui Carol Robert de Anjou au intrat într-o trecătoare numită Posada, încă neidentificată cu exactitate. Nu aveau de unde să știe că acel loc va deveni un uriaș cimitir. La un moment dat asupra lor s-a dezlănțuit iadul. Oștenii valahi au avut grijă să blocheze ambele capete ale defileului. Nimeni nu mai intra, nimeni nu mai ieșea. Din înaltul stâncilor asupra cavalerilor și pedestrașilor s-a abătut o ploaie de săgeți și sulițe, bolovani, bucăți de stâncă și bușteni. Cronica pictată de la Viena descrie măcelul care ar fi durat patru zile.
„Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei unguresti care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă unde din pricina înghesuelii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios... nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bâtrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire”, preciza cronica.
După ce s-a născut haosul și lupta pentru supraviețuire, contingente de valahi au intrat în râpă cu securi, junghere și ghioage și au început să omoare tot ce prindeau. Cronica pictată de la Viena spune că oștenii valahi le-au bătut cuie în cap nobililor unguri, iar pe alții i-au spintecat. Prada a fost extrem de bogată. Au murit acolo înalte personalități ale Regatului Ungariei, precum magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, vice-cancelarul regal Mihail de Poszega și Nicolae din Alba transilvană. Carol Robert de Anjou a fugit în mod rușinos, schimbând hainele cu un scutier. A fost o victorie fără onoare cavalerească dar de o eficiență incredibilă. Valahia nu doar că a supraviețuit dar a reușit să se întărească ca stat medieval la nordul Dunării.
Masacrul de la Baia, o lecție cruntă de război ucigător
Ungurii au pățit-o și cu moldovenii, un secol mai târziu. Era în anul 1467, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Între regele Ungariei, Matei Corvin și domnitorul Moldovei relațiile deveneau tot mai încordate. Matei Corvin nu era mulțumit de faptul că voievodul moldovean îl alesese pe regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello drept suzeran și a orientat principatul către Polonia. În plus, în 1460, Petru Aron, cel care i-a ucis părintele voievodului moldav, s-a refugiat în Transilvania. Nemulțumit că are un rival în apropiere, Ștefan cel Mare a organizat mai multe incursiuni în Transilvania, ceea ce evident a produs o nemulțumire profundă regelui Matei Corvin.
Tensiunile au escaladat în momentul în care Ștefan cel Mare atacă și cucerește Chilia, în doar 24 de ore, o cetate apărată de o garnizoană munteană și maghiară. În plus, voievodul moldovean a sprijinit revoltele secuilor și sașilor din Transilvania împotriva coroanei maghiare. Toate aceste lucruri l-au determinat pe Matei Corvin să pornească, în fruntea armatei, într-o expediție de pedepsire, în Moldova. Matei Corvin a avansat cu o armată de peste 40.000 de oameni, așa cum arată cronica lui Jan Dlugosz și Letopisețul Țării Moldovei, prin pasul Oituz, având ca obiectiv Suceava, capitala Moldovei.
La rândul său, Ștefan cel Mare a adunat 12.000 de oameni, în special luptători de elită, călăreți și arcași. La fel ca Basarab a evitat lupta în câmp deschis și a aplicat același tip de război psihologic. Locuitorii din satele aflate pe traseul armatei maghiare au fost puși să se retragă în păduri, departe de drumuri, luând totul cu ei. La fel ca și Carol Robert de Anjou, Matei Corvin și-a purtat armata printr-o țară pustiită, cu probleme serioase de aprovizionare a armatei, ceea ce a dus la o slăbire a moralului.
În tot acest timp, trupele de cavalerie ușoară ale lui Ștefan cel Mare, acei „ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa”, de care vorbea cronicarul polonez Martin Bielski, făceau ravagii cu atacuri surpriză, după care se retrăgeau. În cele din urmă ungurii ajung la Baia. Moralul a crescut, mai ales că erau convinși că Ștefan cel Mare evită confruntarea directă tocmai fiindcă se temea de Matei Corvin și puternica sa armată. Baia era un târg important al acelor vremuri, situat pe drumul comercial ce făcea legătura dintre porturile de la Marea Neagră și țărmurile Mării Baltice. Matei Corvin s-a lăsat păcălit de faptul că domnitorul moldovean nu a ieșit să lupte în câmp deschis, iar ungurii deja sărbătoreau victoria. Erau convinși că vor cuceri destul de repede Suceava.
Așa că după ce și-a instalat tabăra, regele Ungariei a dat liber soldaților. Mulți dintre ei nu aveau să mai apuce zorii. În toiul nopții, oștenii lui Ștefan au atacat Baia. Pentru a provoca confuzie au dat foc târgului. Mai apoi, arcașii moldoveni au lansat câteva voleuri de săgeți asupra taberei ungurești, făcând ravagii.
În haosul iscat, războinicii moldoveni înarmați cu spade, securi și junghiere s-au revărsat asupra inamicului. A urmat o luptă corp la corp cruntă, pe ulițele înguste ale târgului, pe la marginile așezării, printre corturi. Ungurii au fost efectiv masacrați. Inclusiv regele Matei Corvin a părăsit în mare grabă tabăra, cărat pe o targă cu o săgeată înfiptă în spinare. „Lupta a avut un caracter extrem de violent şi a ţinut toată noaptea. Pe la orele 5 dimineaţa, ungurii răzbiţi, au început să fugă. Regele Mateiaş, rănit în spate, lângă şira spinării, de o săgeată cu trei vârfuri, a trebuit să fie purtat pe targă înapoi”, scria Constantin C. Giurăscu, în „Istoria Românilor”.
Pe lângă aceste două exemple, au fost și altele nenumărate. Bătălia de la Rovine dată de Mircea cel Bătrân se înscrie într-un registru asemănător, cu oastea otomană mânată într-o mlaștină. La Vaslui, Ștefan cel Mare a procedat asemănător. Tot marele voievod moldovean a prăpădit o întreagă armată poloneză, a regelui Ioan Albert, în Codrii Cosminului, pregătind o capcană ca la Posada.